Totuşi, creşterea de la 12,9 % la 17,6% nu este chiar atât de mare - este vorba de mai puţin de 5 procente. Interesant este că aceste procente provin de la social-democraţi care au scăzut cu 2,6% şi de la coaliţia de centru-dreapta Moderaţii care a scăzut cu 3,5%. Astfel, teoria potrivit căreia partidele populiste aduc un plus de participare la viaţa politică şi au propriul electorat care nu ar fi venit la vot dar a decis să participe datorită unui program politic strălucit, nu se verifică în cazul alegerilor din Suedia. Democraţii Suedezi au luat electorat din ambele părţi ale spectrului politic. Un efect derivat al acestei realităţi incontestabile este că partidele populiste şi liderii populişti din alte ţări nu vor putea folosi alegerile din Suedia drept pretext pentru a ilustra „prăbuşirea“ modelului social-democrat suedez. Un model aflat însă, mai mult ca oricând, sub semnul întrebării.

Vor putea fi însă folosite aceste alegeri ca un argument al eşecului unei anumite politici practicate de social-democraţii suedezi, cea referitoare la problema integrării emigranţilor? Aceasta este cea mai importantă întrebare a momentului. În caz afirmativ, polul populist va putea afirma la alegerile pentru Parlamentul European din 2019 că este nevoie de un model alternativ, fie bariere suplimentare pentru refugiaţi, fie integrarea lor rapidă pe piaţa muncii. În caz negativ, partidele establishment vor invoca în continuare modelul suedez de soluţionare a problemei migraţiei.

Democraţii Suedezi au criticat guvernul social-democrat deoarece i-a ţinut deoparte pe migranţi de piaţa muncii, iar aceştia nu au negat şi nu au reuşit să prezinte cu ocazia alegerilor un model clar de integrare în societate a migranţilor. Aceasta este îndeobşte explicaţia oferită pentru avansul Democraţilor Suedezi. Într-adevăr, guvernul social-democrat, confruntat cu un număr record de refugiaţi după 2015 (dintre ţările europene, Suedia a primit cel mai mare număr de refugiaţi, după Germania), a  ales să ofere în continuare ajutoare sociale generoase şi să nu îi integreze pe piaţa muncii, deoarece orice încercare de a insera noi salariaţi pe piaţa muncii trebuie să obţină şi acordul - improbabil - al sindicatelor. Pentru a rezolva probema ratei ridicate a şomajului în rândul migranţilor, social-democraţii au propus în timpul campaniei electorale locri de muncă cu salariu plătit parţial de stat, în timp ce coaliţia de centru-dreapta a propus locuri de muncă cu salarii mai mici decât salariul minim agreat de sindicate. Democraţii Suedezi au afirmat doar că sistemul trebuie reformat dar totodată că sprijină sindicatele - cu alte cuvinte, nu au propus vreo soluţie concretă pentru absorbţia mai multor migranţi pe piaţa muncii. Social-democraţii au propus renaţionalizarea sistemului de educaţie, considerat neperformant, coaliţia de centru-dreapta a propus mai mult învăţământ privat. Democraţii Suedezi au propus mai mult învăţământ privat, fără a veni cu o soluţie proprie. Astfel, partidul condus de Jimmie Akesson a parazitat soluţiile celorlalte partide şi nu a venit cu propriile soluţii. Rezultatul a fost cel scontat: transferul de voturi de la partidele de stânga şi de la cele de centru-dreapta. Cu toate că nu a oferit soluţii proprii, Democraţii Suedezi au fost percepuţi ca partidul care are soluţii, prin opoziţie cu partidele tradiţionale.

La fel s-a întâmplat şi la alegerile parlamentare din Spania, Austria, Italia, Norvegia, Cehia etc. În realitate, nu partidele populiste au avansat în preferinţele electoratului, ci spectrul politic s-a fragmentat la maxim. Este vorba de fenomenul pe care Simon Hix îl numeşte „olandizarea“ vieţii politice. În Olanda, combinaţia dintre absenţa unui prag electoral, fascinaţia pentru Geert Wilders şi slăbirea partidelor tradiţionale a dus la o fragmentare politică fără precedent şi la negocieri dificile în vederea formării unui nou guvern. Probabil la fel se va întâmpla şi în Suedia.

Cum se explică această fragmentare a spectrului politic în Suedia?

Un număr record de 41% dintre suedezi au votat în 2018 un partid diferit faţă de 2014. Democraţii Suedezi au preluat 11% din voturile celor care au votat social-democraţii în 2014 şi 14% din voturile celor care au votat coaliţia de centru-dreapta în 2014.

Acest fenomen de transfer de voturi nu este caracteristic doar pentru Suedia: în general în Europa partidele mari devin mici, iar partidele mici devin mari. Consecinţa crizei economice din 2008 şi a crizei refugiaţilor din 2015 este fragmentarea spectrului politic, implicit rezultate mai bune pentru partidele populiste şi nu avansul populismului pur şi simplu.

O altă regulă pe care o confirmă Suedia este că partidele establishment fac aceleaşi greşeli în orice ţară, iar partidele populiste speculează cu succes aceste greşeli, în acelaşi mod. De exemplu, în problema migraţiei, social-democraţii suedezi au repetat eroarea partidelor establishment din Germania, Italia, Spania etc.: au rămas la nivelul unei agende politice neadaptată la dezbaterile momentului. S-a crezut multă vreme că soluţia consensului care stă la baza modelului social-democrat suedez este singura soluţie viabilă. Atunci când refugiaţii au ajuns în Suedia, li s-a oferit exact ceea ce aşteptau: ajutoare sociale generoase. După ce aceştia au realizat, în mare parte, că au nevoie mai degrabă de locuri de muncă, guvernul social-democrat nu s-a putut adapta şi a considerat, în mod greşit, că mai mulţi bani aduc mai multă auto-satisfacţie, pe termen lung. Social-democraţii au făcut aceeaşi greşeală pe care au făcut-o iniţial şi refugiaţii.

O situaţie similară s-a întâmplat într-o altă ţară nordică, în Danemarca, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ocupaţia germană din 1940 nu a trezit în rândul populaţiei imediat nevoia de opoziţie la adresa ocupantului, cu orice preţ. Iniţial s-a crezut că vechea reţetă a consensului, a acomodării tuturor curentelor de opinie, va da rezultate şi în acest caz. Aşa cum arată Nathaniel Hong în cartea sa din 2012 dedicată Danemarcei în timpul ocupaţiei naziste (1940-1945), abia după 3 ani, după ce ocupantul şi-a arătat adevărata faţă extrem de crudă, a început să apară ideea că se poate organiza o rezistenţă armată în interiorul ţării, că trebuie adoptată o altă strategie politică. Social - democraţii suedezi au avut nevoie tot de 3 ani până să realizeze că soluţiile care s-au dovedit bune în trecut nu mai sunt adaptate prezentului, iar cei care promit noi soluţii au de câştigat - chiar dacă este vorba doar de promisiuni, nu şi de soluţii. Este greu să renunţi la consens, câtă vreme acesta a funcţionat impecabil timp de decenii.

Există şi o altă explicaţie penru care social - democraţii suedezi nu s-au putut adapta pentru a oferi soluţii viabile în problema migraţiei. Michael Bröning, în cartea sa recentă, publicată în acest an, „The Politics of Migration and the Future of the European Left“, arată că stânga europeană nu a avut, începând cu anii 1990, un discurs coerent referitor la migraţie. Pe de o parte, a încurajat fenomenul, ca parte a decolonializării şi globalizării. Pe de altă parte, l-a descurajat, ca fiind o ameninţare la adresa welfare state. Ambiguitatea stângii în privinţa migraţiei a făcut ca această temă să fie preluată de partidele populiste. Totuşi, afirmă Bröning, unele partide au înţeles că, opunându-se migraţiei în vederea păstrării beneficiilor sociale pentru cei care le au deja, vor recâştiga voturile pierdute în favoarea partidelor populiste. Stânga daneză a făcut această tranziţie, la fel şi cea austriacă. Transformarea explică, potrivit lui Bröning, de ce extrema stângă actuală (Mélenchon, mişcarea Aufstehen din Germania etc.) devine tot mai atrasă de soluţiile partidelor populiste de dreapta referitor la migraţie.

Mai mult ca sigur, în Suedia se va forma un guvern minoritar condus de coaliţia de centru - dreapta, deoarece social-democaţii vor prefera opoziţia după o guvernare dificilă, pentru a se redefini şi racorda cu noile aşteptări din partea alegătorilor. Guvernul minoritar se va putea baza pe voturile social-democraţilor, în materie de măsuri cu impact social şi pe voturile Democraţilor Suedezi, în materie de politici destinate migranţilor.

Ceea ce s-a întâmplat în Suedia este foarte asemănător cu ce s-a întâmplat în majoritatea ţărilor europene. Peste tot există mai multe partide în Parlament şi guverne instabile la care participă şi partide populiste. Cine crede că în România spectrul politic nu va fi la fel de fragmentat în urma viitoarelor alegeri parlamentare, că stânga nu va avea aceleaşi probleme de modificare a discursului, că cei care nu îşi adaptează agenda politică vor pierde încrederea propriului electorat şi că nu va fi la fel de greu de obţinut o coaliţie de guvernare stabilă va avea uriaşe surprize.