Departe de vremurile lui Stalin, în Transnistria nu se mai fac statistici cu milioane de morţi. Ci cu milioane de suflete zdrobite, cu minţi spălate până la inconştienţă. Cui înfipt de ruşi în coasta Europei, o ţară ilegală în care cele mai sadice şi roşii rămăşiţe sovietice sunt divinizate ca într-un altar al comunismului.

I. Prolog
„Ţi-e frică?”. Nu-mi răspund. Îmi aprind o ţigară. „Hai, Ramona, o să fie bine!”

În maşină, radioul zdrăngăneşte ceva în rusă. Nu înţeleg nimic. O muzică de-mi vine să fumez un pachet de ţigări odată. Cică-s romanţe de-ale lor. De-ale ruşilor. Ţigara se termină. Ajung până la filtru. Mă scotocesc prin buznare după pachet. Îmi mai aprind una. „Ce, naiba, mi-a venit acum cu frica? Numai gânduri stupide am! Nişte comunişti, nişte tancuri, miliţieni, securişti, arme. N-ai mai văzut aşa ceva!?”

Şoferul, moldovean din Soroca, pare liniştit. A mai făcut el drumuri de la Chişinău la Tiraspol. A mai fost pe la separatişti şi când era Smirnov, dictatorul, şi n-a păţit nimic. „Staţi liniştiti, măi, fietilor! Li arătăm actili… n-aveţi nic suspiect la voi, da?”. Suspect? Şi încep să-mi scot din traista de pânză un pix, două foi goale, două mere, paşaportul, ţigările, telefonul, câţiva bani. Cam asta-i! Of, aparatul foto! Naiba să-l ia! E de ăla mic. „Ăsta o fi suspect?”. Şoferul nu mai răspunde. Are de condus vreo 70 de kilometri până la graniţa inventată de transnistreni spre Tighina.

Ecaterina îmi povesteşte ultimele trăsnăi ale lui Filat, premierul, ale lui Chirtoacă, primarul Chişinăului. Despre paradele comuniştilor prin Capitală, de 9 mai, când sărbătoresc Ziua Victoriei. E revoltată. „Autorităţile noastre-s tâmpite! Să sărbătorim noi Ziua Victoriei împotriva fascismului!? Asta-n Rusia, nu la noi! Au dat şi zi liberă prin lege! Să vezi câte mii de oameni ies pe stradă la manifestările comuniştilor lui Voronin! Tot tâmpiţi am rămas!”.

Ecaterina e moldoveancă din Dubăsari. Transnistria. A văzut războiul din ’92 din curtea casei. Era copil. L-a simţit! Şi nu poate uita! „Moldovenii noştri, sărmanii, luptau în hainele de-acasă. Ce uniforme? Ce arme? Păi, Moldova avea armată? Ăia erau înarmaţi până-n dinţi de ruşi! Ai noştri erau şi ei cu câte-o puşcă amărâtă-n mână. Da’ au tras oamenii, s-au luptat! Nu trecea zi să n-aud prin sat c-a mai murit vreun cunoscut. Să vezi ce groază era după război, când dispăreau oameni!”. Unde, naiba, mai dispăreau!? Nu înţeleg războiul ăsta. În principiu, nu înţeleg de ce un om trebuie sa-l omoare pe un alt om. „Dispăreau! Îi găseau aruncaţi prin fântâni! Nişte criminali, cu Smirnov al lor cu tot! Stai să vezi, acuş, la transnistreni, câtă paranoia cu Ziua Victoriei! La ei e mare sărbătoare!”.

II. Graniţa
Şoferul opreşte maşina. Şi motorul. Ridic ochii spre geamul din stânga.

„Zdravstvuite, prediavite vashi dokumenti!”. (Bună ziua! Actele la control!)

 
Foto
 
Foto

Ecaterina îmi zice în şoaptă să le deschid paşaportul la foaia cu numele. Bine că tocmai acum nu găsesc mai repede foaia asta nenorocită! Şi îmi tremură mâinile. Grănicerul îşi pierde răbdarea. Se apleacă, se uită-n maşină. Schimonosesc un zâmbet şi-i dau actul. Tânărul are vreo 20 de ani. Arma-i la vedere. Faţa, cenuşie, mai cenuşie decât zecile de ani care i s-au imprimat în uniforma moştenită de pe vremea URSS-ului. Pe chip, nicio grimasă. Nici măcar un zâmbet schimonosit. Vorbesc între ei ceva în rusă. Mă fac că îi aprob. „Hai, jos din maşină!”. Moldoveanca mea mă lămureşte că trebuie să mergem la biroul pentru migraţie, să completăm o hârţoagă. „E o formalitate, stai liniştită!”.

Coborâm. În graniţă, două chioşcuri cu nişte calculatoare, vechi şi ele. Şi e linişte. Prea linişte pentru atât de multe arme agăţate pe şoldurile soldaţilor! „Dokumenti!”, din nou! În jur, mişună soldaţii. Unu, doi, trei, patru, cinci, şase... Le pierd numărul. Sunt mulţi. Toţi cu pistoalele şi cu puştile la vedere. Toţi cu aceeaşi cenuşă pe faţă, care le şterge orice urmă de om de pe chip. Dau indicaţii în stânga şi-n dreapta. Străpung liniştea cu glasurile lor apăsate. Trebuie să-i urmăreşti. Atent, nu insistent.

Biroul pentru migraţie, patru pereţi şi un culoar îngust în care se îngrămădesc vreo 10-15 oameni. Câteva formulare lipite pe geamuri, scrise numai în rusă şi într-o moldovenească chirilică. După geamuri, la ghişeu, alţi soldaţi. Alte arme. În spate, pereţii vernil, scorojiţi, sunt înroşiţi cu secera şi ciocanul, afiş mic lipit lângă chipul vreunui erou de-al lor. „Gata, au semnat! Vezi că ţie ţi-au încercuit pe adeverinţă că eşti româncă şi că trebuie să ieşi azi, neapărat, din Transnistria”. Şi Ecaterina râde. Afară, ne izbesc ochii câteva steguleţe albe, portocalii, verzi, roşii, albastre. Puse la grămadă, ca de sărbătoare. Doar e 9 mai! Ziua Victoriei lor!

III. Tighina nimănui
Mâinile nu-mi mai tremură. Am lăsat în urmă armele, controalele, soldaţii fără feţe de oameni. Înainte, Tighina, Tiraspolul, Mălăieşti, satul Lenin. Respir adânc şi simt în nări şi în plămâni mirosul Mamei Rusia. Şi gândul nu-mi poate cuprinde dimensiunea acestei ţări. Mă întreb cât mai e până în Siberia, tărâmul care a băgat groaza în jumătate de Europa. Tăiem toată Transnistria. Avem o zi să umblăm peste tot. Nici nu-i chiar aşa de mult, o palmă de pământ udată cu sânge. Şi pentru ce? Acum e pace. Sau, cel puţin, aşa pare. Iar fumul de ţigară mă duce cu gândul la muzica minunată a lui Vysotsky. Ce frumoasă e rusa în versurile lui!



„Opriţi! Ce-i asta? Trebuie să fac poze!”. Deschid din mers portiera. Şoferul tresare. Pune-o frână bruscă. Se opreşte şi radioul din zdrăngănit. Se uită cu ochii mari la mine şi-i simt frica. „Nu fă poze aşa! Le dăm de bănuit. Trebuie să mergem în linişte, ca turiştii, ne fotografiem pe noi în faţa monumentelor. Vrei să mergem în toată Transnistria, da? Ar fi păcat să ajungem prin beciul miliţiei”. Şi Ecaterina râde din nou, după scurta lecţie de „cenzură” pe care mi-a predat-o. Monstruozitatea e Monumentul Mareşalului Grigori Potemkin, ridicat, în 2007, la Tighina. L-au construit peste crucile de creştini români. Deasupra, chipul rusului, dedesubt, oasele românilor. O imagine atât de clară a tot ceea ce s-a întâmplat din ’45 încoace.

Pe drumul spre Centru, spre Piaţa Libertăţii - adevărul e că dictatorii au o apetenţă deosebită pentru termeni de genul acesta -, am senzaţia că trăiesc experienţele lui Proust. Fiecare faţă de om, fiecare coafură de femeie, sacoşele de cârpă îmi aduc în prezent imaginile României dinainte de ‘89. Un film cu scene bolnave. Cu domni zdraveni, ale căror priviri sapă adânc în pământ. Cu doamne vopsite cu blondul de epocă demult apusă, care se agaţă cu disperare de câte o sacoşă, de parcă toată viaţa lor s-ar afla în bucata aceea de cârpă. Şi realizez într-o străfulgerare că toţi sunt la fel. Pentru că niciunul nu se uită înainte. Pentru că niciunul nu se uită în sus. Iar mintea mea caută porţile unei uzini comuniste care înghite aceste feţe cenuşii. Dar nu văd nimic. Sunt doar clădirile gri şi oamenii ale căror chipuri par desprinse de pe ziduri.

„Să trecem de postul ăsta de control al miliţiei, din intersecţie, şi oprim maşina undeva printre blocuri. Apoi, vă duceţi voi pe unde vreţi!”. Îngrijorarea se adânceşte pe chipul şoferului. Nu-i plac miliţienii. Dar, nu-l mai ascultă nimeni. Ecaterina îşi ia figura senină, mă ţine de braţ şi îmi arată „mall-ul” din Piaţa Libertăţii. O hală văruită într-un albastru spălăcit. „Gata, suntem în republica Sheriff! Aşa mai era numită Transnistria pe vremea lui Igor Smirnov. Familia lui deţine toate marile afaceri de aici. Şi magazinele astea. Mai au benzinării, o noră de-a lui conducea o bancă. Fiu-su era şef la vamă. Acum, de când au venit ăştia noi la putere, le-au mai spulberat şmecheriile”. Centrul e aglomerat. Foială de oraş mare. Multe clădiri ciuruite de ani, bandajate de afişe scrise numai în rusă. Vitrina unei foste librării e albită de-o veche rochie de mireasă. Dintr-un restaurant a mai rămas doar un meniu îngălbenit, lipit la intrare. Câţiva vânzători amatori îşi strigă clienţii în gura mare. Şi-au scos pe trotuar toate cioarsele de prin casă.

„Idi, detocika, ia tebea sveshu!“ (Vino, fetiţo, să te cântăresc!”). O bătrână ţipă după mine de la marginea trotuarului. Vrea o rublă ca să mă urc pe cântarul ei scorojit, prins între sârme. Şi mă urc. Şi, acum, nu mai contează kilogramele. Contează poza pe cel mai vechi cântar pe care l-am văzut vreodată. Îi dau rubla. Femeia ţipă în continuare: „Davai svesaiu tebea besplatno esli tî menea sfotografiruieşi!” (Te cântăresc şi pe tine, dacă îmi faci o fotografie!). Ecaterina se întoarce şi scăpăm de gura ei, abia după ce-i promite că-i va aduce negreşit poza. 

Şi privirile ni se îndreaptă spre roşu. Acel roşu care mi s-a întipărit în toate celulele fiinţei în puţinii ani de comunism pe care i-am trăit. Şi mâinile încep din nou să-mi tremure. Şi nu le pot face nimic. Mintea mi se blochează între secere şi ciocane. Între geamurile cu termopane înfipte în zidurile unei clădiri din care iese toată răceala ce poate cuprinde un om.

„Ăsta e consiliul raional Tighina. Un fel de primărie”. Şi Ecaterina zburdă în faţa steagurilor roşii, să-i mai fac o poză. „Hai, să-ţi fac şi ţie repede una şi să plecăm. Avem spectatori!”. Şi îmi arată conspirativ spre un bărbat din colţul străzii. „Omul negru”, un blond fără chip, ne măsoară fiecare mişcare. Iar noi zâmbim, sau, poate, de data asta, reuşim doar să rânjim.

IV. Pacificatori cu arme şi tancuri
Trebuie să vedem Cetatea! Cetatea din Tighina, din curtea unei unităţi militare transnistrene. Şi ne întoarcem cu pasul apăsat spre intersecţia cu miliţieni. Spre podul care duce la Tiraspol. Un pod care încă mai păstrează sângele celor mai terifiante lupte duse acum două decenii. Şi pentru ce? Mă bântuie din nou aceeaşi întrebare. Pentru fâşia asta de pământ lăsată a nimănui? 

Pe lângă postul de control se văd umbrele miliţienilor. Patrulează în cerc, în jurul intersecţiei. „Să nu mai faci niciodată asta! Au camere de luat vederi peste tot! Nu-i poza!”. Iar mâna mi se opreşte din tremur, ca într-un moment de glorie. Şi îi zâmbesc Ecaterinei, cu degetul încă blocat pe butonul aparatului foto. Privirea i se pierde. În spatele meu, un pacificator rus. Unul dintre cei care, cu arma în mână, păzesc pacea la Tighina. În numele unei libertăţi care n-a fost niciodată aici. Ne măsoară de la un metru, privirea-i ne îngheaţă complet inimile. Apare teama. Atât de puternică, străină şi nefiresc de aspră pentru un om crescut liber. Niciodată nu mi-a fost atât de frică. Nici măcar într-un coşmar. Şi rusul ne taie calea, ne priveşte din spate, iar ochii lui se agaţă cu ghearele de cefele noastre, într-o încercare sadică de a ne împinge capetele spre pământ.

Paşii ne amorţesc, ne duc necontrolat spre Cetate, ca într-un drum al mântuirii. Încet, mult prea încet pentru sclipirile din ochii noştri, privirile ni se ridică. „Pe unde, dracu, mergem acum?”. În faţă, un câmp blocat de un zid, de sârmă ghimpată, de nişte mărăcini. Deasupra, un pod. Nu duce la Cetate. În spate, rusul care n-aduce pacea. În dreapta, alt pod. Cel spre Tiraspol. Podul cu pete de sânge. Păzite şi ele, de 20 de ani, tot cu arma în mână. Pacificatorii şi-au făcut aici casă. Şi-au înfipt cortul kaki, umbrit de TAB-ul lustruit cu grijă, pus înaintea drumului spre capitala lor. Stau afară. Iar râsetele le răsună ca nişte strigăte de luptă. Trebuie să trecem de mărăcini, pe lângă zid!

Pacificatorii, un soldat moldovean, unul rus şi unul ucrainean, ne urmăresc de la distanţă. Vreo 50 de metri. Pentru câteva secunde, ne permit să visăm că putem atinge Cetatea. Iar paşii ne rămân agăţaţi în aer. O haită de câini lupi, ieşită din toate cotloanele pământului, ne sfâşie minţile. Lătratul animalelor ne pătrunde prin tâmple ca gloanţele din armele militarilor care nu aduc pacea. Şi ne oprim. Cu ochii la fiarele turbate, cu sufletele la Cetate. Iar gândurile ni se zbat în căutarea unei singure portiţe care să ne ducă acolo.

Militarii se plimbă cu paşi domoli, mimând grotesc pacea. Nu se mai uită spre noi. Ei ştiu că graniţa noastră se opreşte acolo. Doar noi nu ştim. Animalele intră în cotloanele lor. Ochii le rămân ţintiţi la umbrele noastre. Paşii din aer ating din nou pământul, muşcând încă o fărâmă din drumul spre Cetate. Iar haita sare ca într-o luptă purtată în vene de două decenii. Pacificatorii îşi întorc privirile, cu tot cu arme, spre noi. Le simţim încruntarea de la zeci de metri.

Lăsăm trofeul în urmă. E o luptă pe care aici, acum, nu o putem duce. „Naiba s-o ia de pace! Tighina e a noastră, tâmpiţilor!!!”. Şi Ecaterina se încruntă mai rău ca un soldat rus, aruncându-şi ochii în spate, spre cortul pacificatorilor care sădesc, clipă de clipă, sămânţa războiului. Oraşul de dinaintea Nistrului a rămas înfipt în inima moldovencei mele ca cea mai nebună şi pătimaşă dragoste pe care o poate simţi o femeie. „Pentru Tighina ne-am bătut ca turbaţii! E pământ moldovenesc! La război, a fost disputată de ambele tabere, dar n-a câştigat-o nimeni. A rămas în zona de securitate, după pacea semnată în iulie ’92, între Elţîn şi Snegur. Şi pacificatorii ăştia care, de fapt, sunt numai ai transnistrenilor, cică menţin ordinea. Poliţiştii noştri, sărmanii, n-au oricum nimic de zis aici”. Veninul Ecaterinei îmi acaparează, puţin câte puţin, mintea, mult prea tulburată de atâtea arme, de atâta linişte roşie.

Citeşte şi:

Partea a II-a a reportajului din Transnistria:
Înapoi în URSS. Tiraspol, oraşul dezgropaţilor

Partea a III-a a reportajului din Transnistria: "Bine aţi venit în TranSInistria! Locul unde România e doar o sperietoare, iar graiul e sămânţa războiului

Justiţia stalinistă a dictatorului Igor Smirnov după războiul moldo-transnistrean. Arestări care au zguduit lumea