Timpul nu mai avea răbdare cu România lui Moromete. Timpurile de azi nu mai au răbdare cu România noastră.

Până acum, 2019 a fost un an deosebit de agitat. Venezuela a fost şi rămâne aproape de un război civil, acordul pentru Brexit a eşuat în Parlamentul britanic, primarul Gdansk-ului a fost asasinat, iar în SUA a avut loc cel mai lung blocaj al Guvernului federal din istorie, având un cost de peste 6 miliarde de dolari pentru economia americană. Mai mult decât ar fi costat zidul lui Donald Trump, mărul discordiei.

Este limpede pentru toată lumea: lumea se schimbă. Nu e vorba de o schimbare bruscă, ci doar o accentuare a unor tendinţe deja existente, care vor influenţa decisiv şi evoluţia României. În linia celor 5 rezoluţii pe care le-am stabilit în debutul anului, voi face în continuare o scurtă analiză a contextului internaţional în care ne aflăm şi voi prezenta cele 5 mari puncte de inflexiune care definesc lumea de azi, aşa cum au fost ele identificate de Fred Kempe, preşedintele ilustrului think-tank american Atlantic Council.

1. Dinamica relaţiilor americano-chineze: de la cooperare la competiţie

Peisajul geopolitic este marcat de înlocuirea cooperării dintre cele două superputeri cu competiţia dintre ele. Aceasta se va juca pe mai multe planuri: economic, militar şi tehnologic.

Robert Kaplan, care spune că pentru SUA China va deveni un adversar mai înspăimântător decât a fost vreodată Rusia, vorbeşte deja despre un război rece între cele două ţări. Acest nou conflict îngheţat devine principiul negativ de organizare în geopolitică, principiu căruia pieţele vor trebui să-i stabilească preţul. România trebuie să se poziţioneze, fără şovăire, de partea partenerilor strategici americani – opţiune morală (democratică), corectă (dezvoltată) şi strategică (sigură).

2. Perspective sumbre pentru economia globală

Acesta a fost avertismentul Băncii Mondiale la începutul acestui an: în 2019, creşterea globală va încetini. Principalele cauze sunt diminuarea activităţile comerciale şi de producţie, tensiunile comerciale, dar şi costurile de îndatorare în creştere cu care se confruntă economiile emergente.

Cu toate acestea, anumiţi experţi consideră că 2019 va produce doar o încetinire uşoară, ciclică a economiei, pe care lumea o cere uneori. Ar trebui să ne dea de gândit însă schimbările structurale care se ascund în spatele acestei evoluţii, determinate de revoluţia tehnologică 4.0 şi a efectelor pe care la va produce: creşterea inegalităţilor, scăderea numărului de locuri de muncă în industria prelucrătoare, precum şi ascensiunea, în consecinţă, a discursului naţionalist şi populist. În acest context, Martin Wolf vorbeşte în Financial Times despre „eroziunea ordinii economice globale liberale“.

România este complet nepregătită pentru aceste evoluţii. Economia este ţăndări, procedura de deficit excesiv aplicată de UE fiind iminentă. Surplusul din creşterea economică pe consum a fost investit, fără cap, tot în consum – adică în pomeni electorale (ajutoare sociale, pensii speciale etc.), care nu pot fi susţinute pe termen mediu şi lung. Investiţiile publice în infrastructură sunt aproape nule, iar ceea ce se face se face încet şi prost, din cauza unui management incompetent şi corupt, aşa cum am mai explicat. La ce ne-am fi putut aştepta de la marele economist Vâlcov, care şi-a plagiat jumătate din teza de doctorat? Cât despre noua economie, cu dimensiunile sale cheie – inteligenţă artificială, automatizare, realitate virtuală etc. – România practic nu şi-a pus problema ce are de pus pe masă, deşi încă are o resursă umană extraordinară pentru sectorul IT&C. De comparat, ca exemplu, cum abordează Ungaria aceste transformări, cu o strategie ca la carte de digitalizare a industriei, adoptată încă din decembrie 2017.

3. SUA nu mai este singura protagonistă a scenei mondiale

Deşi comentatorii politici vorbesc în principal despre impredictibilitatea preşedintelui Trump, Fred Kemp de la Atlantic Council ne atrage atenţia că scenariul mai îngrijorător este dacă actualul preşedinte şi politica sa izolaţionistă nu reprezintă mai degrabă un simptom decât o cauză a retragerii SUA de la cârma lumii libere. Aliaţii americanilor din Orientul Mijlociu s-au declarat contrariaţi de decizia neaşteptată a preşedintelui american de a retrage trupele din Siria, un gest care afectează încrederea în administraţia americană. Pe de altă parte, declaraţiile lui Mike Pompeo sunt de natură să-i liniştească măcar pentru moment pe partenerii strategici ai SUA, printre care se află şi România: „Când America se retrage, deseori urmează haosul. Când ne neglijăm prietenii, apar resentimente. Iar atunci când devenim parteneri ai inamicilor, aceştia se dezvoltă.“

În 2019, NATO, cea mai de succes şi cea mai durabilă alianţă a lumii sărbătoreşte al 70-lea an de existenţă. Continuitatea şi dezvoltarea sa sau, dimpotrivă erodarea alianţei, vor fi hotărâtoare pentru ordinea globală. România are nevoie de garanţiile NATO şi, mai mult, îşi poate asuma un rol strategic în relaţiile transatlantice. Primul pas a fost făcut, prin vizita preşedintelui Iohannis la Washington, urmată de întâlniri la nivel înalt pe linie germană şi franceză.

Tulburările interne cauzate în special de lupta împotriva justiţiei au frânat aceste demersuri, însă ele pot fi şi trebuie reluate cel târziu după alegerile din acest an. România nu trebuie să lase nicio clipă senzaţia că ezită în politica externă, iar dacă ştie să îşi joace cărţile poate fi chiar principalul factor de stabilitate în regiune, în contextul derapajelor anti-democratice de la Budapesta şi nu numai.

4. Europa îşi hotărăşte viitorul

Vom vedea în lunile următoare limitele pe care le va atinge integrarea europeană. Vom avea alegeri pentru Parlamentul European, în condiţiile în care influenţa regimurilor moderate din Germania şi Franţa este tot mai mică, iar avântul populismului şovin e tot mai mare. Noua componenţă a legislativului european va fi caracterizată de un număr crescut de eurosceptici şi iliberali, care vor proveni în special din statele est-europene, precum Polonia, Ungaria şi, din păcate, România, dar nu numai. O posibilă explicaţie pentru acest eşec al liberalismului în spaţiul est-european o are Ivan Krastev, care susţine că elitele liberale au fost mult prea încrezătoare în instituţiile europene, care adăpostesc şi populişti care sabotează din interior proiectul european. Totodată, aceştia au diagnosticat greşit mesajul populist, care este unul mai degrabă psihologic decât ideologic şi se bazează pe resentimentul provocat de ceea ce acesta numeşte imitarea Vestului.

Aici lucrurile sunt iarăşi îngrijorătoare pentru România. Un sondaj recent IRES demonstrează clare tendinţe extremiste în rândul electoratului: „48% dintre români susţin că naţionalismul ar fi o mişcare necesară pentru România, în timp ce 50% dintre cetăţeni nu au încredere în străinii care critică ţara noastră“. Sfătuit de consultanţii plătiţi cu bani grei (din subvenţia de partid, oare?), PSD se caţără tot mai agresiv pe acest val, marşând pe teme şi temeri false. În mod paradoxal, s-ar putea ca acest fapt să fie de bun augur pentru România. PSD, un partid decredibilizat de modul în care a guvernat, nu poate legitima discursul de tip extremist, pe care, adoptându-l, mai degrabă îl subminează.

5. Erodarea mecanismelor globale de cooperare şi ascensiunea autoritarismului

Un exemplu este reprezentat de acţiunile lui Vladimir Putin în Ucraina, ca urmare a incursiunilor ruseşti în Marea Azov, în condiţiile în care la finalul acestei luni ucrainenii vor avea alegeri prezidenţiale. De asemenea, preşedintele chinez Xi Jinping, care se confruntă cu o recesiune economică, mizează pe accentuarea discursului naţionalist. „Vântul este în pânzele liderilor autoritari din întreaga lume“, scrie Robert Malley, preşedinte şi CEO al International Crisis Group, în Foreign Policy. Aceştia îşi vor testa în continuare propriile limite, dar şi pe ale restului jucătorilor din plan internaţional.

Soluţia? Ne-o dă Prof. Larry Diamond, „Mr. Democracy“ şi mentorul meu de la Stanford University (vă recomand pe această cale cartea Ill Winds: Saving Democracy from Russian Rage, Chinese Ambition, and American Complacency, care urmează să apară în luna iunie). Democraţia poate fi salvată la nivel global, dar numai prin leadership activ din partea SUA şi a Europei, şi întorcându-ne la principiul ei de bază: we the people – noi, cetăţenii.

În acest context, România dă propriul examen în faţa istoriei prin alegerile din acest an şi din 2020, iar alegerea ne aparţine: ne pasă sau plecăm de-acasă?