E o întrebare pe care a auzit-o probabil de multe ori aşa că răspunsul vine aproape recitat. „Nu m-aş mai întoarce în România pentru nimic în lume. După ce m-am stabilit în Anglia, prima vizită în România a fost după 10 ani. E frumos să vii, dar să pleci repede înapoi. Să stai o săptămână, maxim două, nu mai mult căci pe urmă devine neplăcut.” Se opreşte puţin, privindu-şi gândurile, apoi continuă: „Când vin în România mă duc la Predeal, la Braşov, la Sinaia. În altă parte nu merită să mergi.”

Conlocutorul meu este sigur pe el, nezdruncinat în opiniile sale, clare şi precise. Rosteşte sentinţele calm, fără nicio o urmă de iritare, aproape ştiinţific. Ştiinţific şi pentru că simţi în spatele tonului calm o vastă şi îndelungată experienţă. Concluziile la care a ajuns au fost poate de sute şi de mii de ori verificate. Nu mă pot opri să plusez şi îl întreb care este cea mai mare diferenţă dintre Anglia şi România, dintre traiul la Londra şi viaţa în oricare oraş al României. Răspunsul mă surprinde: „Cea mai mare diferenţă este că la Londra, în Anglia în general, fiecare om mulţumeşte fiecăruia, pe când în România nimeni nu mulţumeşte nimănui. La orice magazin, după ce ai cumpărat, ţi se mulţumeşte, oamenii care coboară din autobuze mulţumesc şoferului care, la rândul lui, le mulţumeşte pasagerilor, la orice gest, oricât de mărunt, se rosteşte thank you!” 
 
În călătoria mea avusesem prilejul să constat eu însumi frecvenţa aproape nefirească a lui thank you în spaţiul public englezesc. Englezii mulţumesc, într-adevăr, la fiecare pas. Dacă nu le-ar fi teamă că se deconspiră, cred că şi hoţii englezi i-ar mulţumi păgubitului. Fără nicio legătură, Regatul Unit mulţumeşte pentru „darurile” primite – nu ştim dacă şi oferite – de la coloniile sale, de la o civilizaţie străveche precum Egiptul, de la Grecia însăşi a cărei moştenire antică a fost – în vremea dominaţiei otomane – consistent importată de către împătimiţii colecţionari englezi pentru ca astăzi o mare parte din ea să fie exhibată în hălile lui British Museum.
 
Anglia mulţumeşte pentru donaţiile cu sumă fixă, echivalate în euro şi în dolari americani, pe care ţi le solicită / recomandă la intrarea în muzeul sus amintit sau în altele cu intrarea „liberă”, adică cu tariful la latitudinea gentileţei vizitatorului. Generozitatea marilor muzee, necongruentă cu respectul sincer al englezilor faţă de liră - şi nu e vorba de instrumentul lui Apollo, ci de lira sterlină – l-ar putea deconcerta pe cel care nu s-ar gândi că tot o raţiune mercantilă se ascunde şi aici: banii din donaţii suportă mai puţine rigori fiscale decât aceia primiţi pe chitanţă (iar enormele acvarii de la intrare lăsau să se vadă că dacă a lipsit ceva iubitorilor de artă şi de istorie din ziua respectivă, nu a fost nici într-un caz mila), şi, din punct de vedere moral, muzeele respective pot să revendice expunerea cu finalitate pur filantropică, răspunzând indirect criticilor care solicită britanicilor retrocedarea exponatelor ţărilor din care provin. 
 
Britanicii mulţumesc şi studenţilor români care aleg să urmeze, pe bani grei, o facultate renumită în Anglia - şi în Anglia toate facultăţile sunt renumite – în loc să urmeze o facultate gratuită sau pe te miri ce în ţara de baştină. Reclama sufletul comerţului... cu facultăţi englezeşti, mai ales când este susţinută de antireclama pe care, în mod benevol, românii şi-o fac propriului învăţământ superior, în buna tradiţie a autodispreţului.
 
Înnebuniţi de luminile colorate ale neoanelor publicitare, românii nu citesc presa britanică (de la depărtare nici nu prea au cum  pentru că, spre deosebire de presa noastra online, ca să citeşti presa britanică pe internet te costă). Dacă ar citi-o, ar afla că învăţământul superior britanic este în cădere liberă, că din ce în ce mai puţini absolvenţi de liceu aleg să urmeze o facultate pentru că şi-au dat seama că diploma obţinută – pe bani grei şi pe timp care, tot englezii o spun, costă – nu te ajută absolut deloc să-ţi găseşti un job în noile vremuri de capitalism feroce pe care le trăim, aşa că e preferabil să înveţi o meserie care să-ţi permită să câştigi money cât mai repede şi cât mai sigur. În aceste condiţii, România, alături de alte ţări din lumea a treia, constituie o bună resursă de învăţăcei cu dare de mână. Thank you!
 
Britanicii mulţumesc şi imigranţilor care curg încontinuu în Regatul Unit, peste 1.300 pe zi, conform ultimelor statistici, deşi pe un ton puţin îngrijorat, temându-se pentru rezistenţa sistemului medical, dar şi educaţional (învăţământul obligatoriu), la această presiune din exterior. Cu toate acestea britanicii au de ce să mulţumească cerului pentru avioanele încărcate la maxim pe care, la fiecare trei minute, le trimite pe aeroportul Heathrow. Un londonez are de ce să mulţumească cerului pentru faptul că ori de câte ori îşi ridică ochii spre el va vedea, cu o probabilitate de 100%, apropiindu-se un avion. Pe lângă multiculturalismul lor funciar, ceea ce-i face pe supuşii reginei Elisabeta a II-a să mulţumească este vestita lor propensiune financiară. Imigranţii înseamnă forţă de muncă ieftină dar, mai mult decât atât, înseamnă o alimentare continuă cu consumatori şi plătitori de taxe şi impozite pe teritoriu britanic, adică cu inestimabili contributori la bunăstarea Coroanei. Thank you!
 
Britanicii mulţumesc şi pentru stabilitatea ordinii sociale existente, e drept că aici mulţumirile se aud mai curând din rândul păturilor de sus, căci – criticii societăţii engleze actuale o spun – pentru cei săraci şansele de a scăpa de sărăcie sunt şi mai mici decât şansele, oricum foarte mici, ca un bogat să sărăcească. Ordinea socială este sacrosanctă şi în consecinţă stările sociale sunt atinse de un imobilism care determină o dinamică tot mai pronunţată a criminalităţii – de la omucideri şi tâlhării până la „banalul” comerţ de droguri. Dar, thank you, Lord!, pentru ce altceva s-au inventat camerele de supraveghere? Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord deţine se pare cel mai mare număr de camere de luat vederi din lume, plasate în aproape orice loc şi colţişor: în staţiile de autobuze, în autobuze, în sălile de aşteptare, în intersecţii, la semafoare, în magazine, pe străzi, la fiecare unghi al fiecărei clădiri publice, la fiecare intrare şi ieşire şi te întrebi dacă nu cumva ochiul lor sticlos nu priveşte, camuflat, şi din rămurişul copacilor – atât de generos răspândiţi pe uluitor de verdea suprafaţă a Insulei. Să juri că Orwell a fost englez, nu altceva!
 
Un lucru e clar: englezii mulţumesc pentru orice, la fiecare pas ca şi cum ar convinşi că, pe lângă timp, thank you is money. După ce am vorbit atât de mult despre thank you, să amintim în treacăt şi celălalt cuvânt-cheie al civilizaţiei englezeşti: sorry. Cultura engleză este deopotrivă o cultură a mulţumirii şi a scuzelor, fiecare pas care este tangenţial sau îţi traversează spaţiul personal fiind însoţit de scuzele „intrusului”. Nota bene, spaţiul personal nu înseamnă, ca la noi, umărul, coastele, abdomenul, posteriorul, sau picioarele unui individ, ci o distanţă invizibilă, la fel de abstractă, dar nu mai puţin precisă şi respectată decât graniţele unei ţări. Înainte de a fi o filosofie, individualismul englez este o trăire sau un mod de a fi. 
 
Să ne mutăm de pe malurile Tamisei pe malurile Dâmboviţei (nume generic pentru toate rîurile care traversează oraşele patriei) pentru a contempla, în contrast, spectacolul unei ne-mulţumiri continue, aproape programatice. Comerţul românesc pare să se desfăşoare după cu totul alte reguli decât cele pe care le respectă comerţul englezesc. Observaţi că la noi nu vânzătorul mulţumeşte clientului pentru cumpărăturile făcute, ci – invers – cutuma cere ca clientul să mulţumească vânzătorului.
 
Deşi trăim în plină economie de piaţă, angajaţii în servicii acţionează ca şi cum ţi-ar face servicii. O adiere plăcută venită dinspre Vest s-a făcut simţită odată cu introducerea marilor lanţuri de hyper-market-uri în ţara noastră, epocă de fericită amintire în care vânzătorii, proaspăt educaţi după manuale de marketing occidentale, îţi mulţumeau şi chiar te ajutau să-ţi însacoşezi produsele cumpărate. Între timp lucrătorii s-au readaptat obiceiului locului, adoptând o politică total neintervenţionistă în procesul de capturare a produselor de către cumpărător, dublată de o imperturababilă şi impenentrabilă silenzzio stampa care se întinde de la „bună ziua” până la „la revedere”, trecând, desigur, prin „mulţumesc”. 
 
E prost exemplul ales? Ne referim aici la nişte oameni cu o educaţie precară, de la care nu poţi pretinde cine ştie ce atitudine elevată? Să luăm atunci exemple din rândul unor categorii socio-profesionale asupra cărora nu mai poate plana nici un dubiu privitor la nivelul de educaţie. Cum ar fi... poliţiştii. De câte ori vă aduceţi aminte că vi s-a mulţumit la un ghişeu din cadrul Poliţiei la care aţi plătit o sumă de bani pentru documentele solicitate (cărţi de identitate, paşapoarte, permise de conducere)? De câte ori v-a mulţumit un poliţist când aţi achitat „pe loc” amenda pe care v-a dat-o, cu sau fără chitanţă? De mulţumit mulţumeşte tot plătitorul căci sigur el, poliţistul, l-a iertat de câte ceva: ori amenda era „în realitate” mai mare, ori i-a dat mai puţine puncte decât ar fi trebuit etc. Mulţumim, domnule poliţist, pentru că ne-ai luat banii!
 
Să mergem şi mai departe pe linia educaţiei: medicii. Medicii români arată faţă de banii primiţi direct în buzunarul halatului un „dezinteres” depăşit poate doar de cel arătat în această privinţă de membrii clerului ortodox (pentru care „mulţumesc” este probabil un cuvânt păgân). Medicul român primeşte banii pe care i-i dai fără să observe iar dacă eşti atât de inabil pentru ca mişcarea mâinii de la buzunarul tău spre buzunarul halatului să nu fie suficient de imaterială, de insesizabilă, doctorul român te va privi cu un dispreţ nedisimulat pentru această slăbiciune mult prea terestră, şi mai adânc decât cel cu care oricum te priveşte pentru faptul că eşti bolnav sau pentru că ai o rudă bolnavă. Cu un „vă rog, vă rog...” sobru şi înguşat, hipocraticul român îţi sancţionează gestul, făcându-te să te fâstâceşti, să îţi ceri scuze, să-ţi apleci şi mai tare umerii şi să-i mulţumeşti din suflet pentru că ţi-a acceptat „mica atenţie”. Doar nu îţi imaginezi că ştiinţa medicală poate fi cumpărată cu bani (se ştie doar că salariul medicilor este un simbol). Doar nu îţi imaginezi că medicul, deşi în cele din urmă deţine banii pe care i-ai dat, are vreo obligaţie faţă de tine. Doar nu-ţi imaginezi că dacă pacientul va deceda, vei mai primi vreun ban înapoi. Se ştie că în România toate operaţiile reuşesc. Colegiul Medicilor poate confirma. 
 
La capătul axei Washington – Londra – Bucureşti ordinea valabilă în primele două segmente este răsturnată: mulţumeşte  cel care dă, nu cel care primeşte, cel care cumpără, nu cel care vinde. În spatele acestei stări de lucruri se ascunde o profundă ipocrizie a românilor în relaţia cu banii. Deşi nu sunt mai puţin sensibili la foşnetul bancnotelor decât orice altă naţie, românii sunt educaţi de mici să afişeze un dispreţ cvasireligios faţă de bani („banii sunt ochiul dracului”, „sărac, dar curat”, „banii n-aduc fericirea” etc.).
 
Comportamentul învăţat este unul duplicitar câtă vreme experienţa le arată că nimeni nu poate trăi fără bani, că lupta pentru supravieţuire este în mare parte o luptă pentru câştigul material. Teoria unei existenţe fundamentate exclusiv pe valori spirituale este flagrant dezminţită de practica neiertătoare a vieţii economice şi sociale. Ieşirea din conflict este astfel asigurată de către desfăşurarea simultană a două acţiuni contradictorii: făţişa dispreţuire a banilor (şi implicit a „donatorului”) şi încasarea acestora. Aceasta în ce-l priveşte pe fericitul „primitor”. Lucrurile se schimbă, dar nu prea mult, în cazul nefericitului donator. Dar, deşi simte usturimea buzunarului golit de isăreşti, acesta îşi va reţine reacţiile ostile pentru că a învăţat cum trebuie jocul social: trebuie să mimeze el însuşi autodispreţul faţă de banii săi şi să accepte desconsiderarea pe care primitorul i-o arată „donaţiei” sale. Cum rolurile nu sunt fixe, ştie că odată ajuns în poziţia de primitor va avea şi el exact aceeaşi atitudine faţă de donatorul său.
 
Extinzând sfera discuţiei, o cauză a mioritismului românilor în faţa nivelului de trai scăzut, a sărăciei, a salariilor şi pensiilor mici este chiar dispreţul pe care au fost învăţaţi să-l joace faţă de bani şi faţă de a avea. A se remarca faptul că mişcările de revendicări sociale – sporadice, moi şi manipulate de nişte sindicate corupte şi subordonate politicului – ascund revendicările salariale în spatele unor cauze nobile: „dotarea spitalelor/ şcolilor”, „reformarea sistemului de învăţământ / sanitar”, „modernizarea” şi abia la coadă, amintită sub eufemismul „finanţării”, este adusă în discuţie chestiunea salariilor. Ştiind că românilor le e ruşine să lase impresia că preţuiesc banii, guvernul îi acuză pe grevişti (astăzi, un termen căzut aproape în desuetudine) că de fapt urmăresc mărirea salariilor; la rândul lor sindicaliştii se apără de această jignire afirmând, din nou, că luptă pentru modernizarea sistemului, reformare, dotare etc.
 
Britanicii (şi nu doar ei) nu s-au confruntat cu problema care nouă ne dă dureri de cap deoarece au recunoscut de la bun început importanţa majoră, esenţială a banilor în economia capitalistă. Nu le e ruşine să ceară bani şi nici nu se feresc să mulţumească atunci când îi primesc. Nu afişează false feciorelnicii în raportul cu banii. Nu îşi ascund satisfacţia când îţi încasează banii şi îţi mulţumesc atât de sincer încât te fac să te simţi şi tu mulţumit. Desigur, mulţumirile nu sunt doar formale sau verbale, ele se regăsesc şi în calitatea produsului sau a serviciului pe care ţi-l vând.
 
Economia lor este o economie a mulţumirii (reciproce), faţă de economia noastră – o economie a reciprocei nemulţumiri şi crispări. O asemenea economie, prosperă, a mulţumirii va fi posibilă şi la noi doar atunci când vom renunţa să cultivăm în minţile copiilor noştri ipocritul şi popescul dispreţ faţă de bani, alegând să-i educăm în sensul respectului faţă de valorile materiale, respect perfect compatibil cu respectul faţă de valorile morale şi spirituale.
 
 
 
Acest text a fost publicat prima dată în revista "Timpul".