Summitul NATO de la Varşovia şi alianţele din spatele scenei

Summitul NATO de la Varşovia reconfigurează politica de securitate europeană, dar şi „alianţele din spatele scenei politice“. NATO a trecut de la politica de asigurare-reasigurare la politica de adaptare strategică pe termen lung atât la ameninţările şi riscurile din est, cât şi la cele din sud. Marea Neagră rămâne o chestiune în dezbatere cu o soluţie în funcţie de de interesele geopolitice armonizate ale SUA, Turcia, Rusia şi UE.

„Războiul este ca apa. Se schimbă permanent tot aşa cum şi apa îşi adaptează forma la pământul pe care îl străbate. Va reuşi să învingă cel care-şi poate schimba tactica faţă de inamic sau adversar“, spunea acum peste două mii de ani generalul Sun Tzu în „Arta războiului“, o importantă lucrare de strategie militară chineză. Pentru ceea ce se întâmplă acum este o lecţie grăitoare. Măsurile adoptate la summitul de la Varşovia, măsuri care se bazează pe doi piloni (protejarea cetăţenilor printr-o apărare şi descurajare modernă şi protejarea stabilităţii dincolo de graniţele Alianţei), vin ca urmare a anexării ilegale de către Moscova a Crimeei şi a amestecului militar rus în Ucraina de est, acestea adăugându-se la sancţiunile deja aplicate de către UE şi SUA.

Într-un interviu pentru ziarul german Bild, secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, spunea că Rusia caută să creeze „o zonă de influenţă cu mijloace militare. Observăm o masivă militarizare la graniţele NATO- în zona Artică, în zona Mării Baltice, de la Marea Neagră la Marea Mediterană”. Moscova şi-a revizuit structura de forţe de la graniţele Alianţei şi a desfăşurat echipamente militare noi în zone precum Crimeea, Kaliningrad sau la graniţa cu Ţările Baltice. Astfel, după summitul de la Varşovia, numărul diviziilor ruseşti din Districtul de Vest, unde deja sunt peste 70000 militari, va spori cu două iar în Districtul de Sud, unde sunt în jur de 30000 militari, cu una. Sisteme A2/AD sunt în curs de montare în nordul continentului la graniţa dintre Rusia şi Ţările Baltice şi în Peninsula Crimeea. 

Generalul Ben Hodges, comandantul forţelor terestre americane din Europa, declara după Summitul NATO din Ţara Galilor:

„Preşedintele Putin şi-a consolidat semnificativ capacitatea de a interzice accesul în regiunea Baltică şi în Marea Neagră. Sistemele cu rază lungă de acţiune din Kaliningrad şi Crimeea, sistemele de apărare aeriană, capacităţile de război electronic sunt semnificative şi nu putem să presupunem că, în eventualitatea unei urgenţe în Estul Europei, că vom avea timpul necesar să ne construim propriile capabilităţile şi să deplasăm forţele”.

Succesul operaţiunilor hibride derulate în Ucraina, a încurajat Rusia să apeleze insistent la exerciţii militare de mare amploare, de la Marea Neagră până în Arctica, cele mai mari din ultimii 25 de ani, pentru a intimida şi transmite un semnal de forţă către Occident. Peninsula Crimeei, transformată într-un portavion rus în Marea Neagră[1], este militarizată rapid, inclusiv prin dislocarea de bombardiere strategice TU 22M3, capabile să transporte arme nucleare şi rachete Iskander. Rusia a condus o serie de exerciţii, cu forţele armate, a căror scop a fost antrenarea militarilor ruşi pentru un scenariu de invazie în ţările vecine, dar şi utilizarea lor într-un sistem de alarmare fără ca militarii să cunoscă tema operaţiunilor pe care le vor desfăşura. Astfel au fost implicaţi între 40.000 şi 80.000 de militari de-a lungul anului 2015.

În luna martie 2016, ultimul joc de război, la care au participat 33000 militari ruşi, a avut ca temă simularea unui atac simultan în patru ţări nordice-Norvegia, Finlanda, Suedia şi Danemarca. Ultimele două ţări au fost de asemenea subiectul simulării unui atac nuclear desfăşurat de forţele aeriene ruse în 2013. La fel ca în Războiul Rece, Rusia joacă ambiguitatea strategică, chiar nucleară, pentru a intimida şi chiar şantaja. Moscova desfăşoară săptămînal exerciţii cu forţele aeriene la limita/uneori şi dincolo de spaţiului aerian al ţărilor nordice testând vigilenţa aliaţilor din NATO. Chiar şi în aceste condiţii NATO a rămas angajată/constrânsă de respectarea Acordului NATO-Rusia din 1997 prin care a promis că nu va desfăşura în mod permanent trupe dincolo de graniţa Germaniei de Est, pentru a nu schimba balanţa de securitate. Aşa au apărut batalioanele de infanterie, pe baze rotaţionale, din Ţările Baltice şi din Polonia[2] sau România. Şi această decizie a Alianţei nu a fost una uşoară.

Iniţial, înainte de summit s-a vorbit la Bruxelles despre cinci batalioane, dar pentru cel de-al cincilea nu s-au găsit nici soldaţi, nici naţiune-cadru dornică să-l conducă (cel din sudul continentului). În condiţiile în care între cele două flancuri nord-estic şi sudic există diferenţe de coeziune şi măsurile adoptate parcă reflectă acest lucru. Nordul Europei este unit, dovadă fiind participarea în premieră a Suediei şi Finlandei la summit şi dispoziţia acestor două ţări neutre de a lua parte la operaţiunile de descurajare. În schimb sudul are probleme de adaptare reciprocă (vezi cazul României şi Bulgariei, dar şi indecizia Turciei), dar şi evoluţii contradictori. Cât priveşte Brigada Multinaţională din România, ea se constituie din structurile militare româneşti la care se adaugă unu/două batalioane de militari din ţările NATO (Bulgaria - un batalion, Polonia - o companie şi Turcia - încă nu a ales o soluţie). La această forţă se adaugă cei 1.200 de militari constituiţi într-un batalion care face parte dintr-o brigadă de infanterie blindată americană (cu tancuri Abrams M1A2- 20 bucăţi şi trasportoare blindate M2/M3 Bradley Fighting Vehicle-30 bucăţi) ce vor fi dislocaţi la baza SUA de la Mihail Kogălniceanu, bază trasformată dintr-un hub/centru de transport trupe în cele două direcţii strategice Afganistan şi Orientul Mijlociu în bază propriu-zisă.

La Varşovia, NATO nu a făcut altceva decât să instaleze acele tripwire (linii roşii de demarcaţie în jargonul militar american) care dacă sunt încălcate fac ca Alianţa să acţioneze art. 5 din cadrul Tratatului de la Washington-apărarea colectivă. Astfel, militarii dislocaţi în nordul şi centru continentului nu înseamnă mai mult de 5-7% din efectivele militare ale NATO în Europa şi nu au staţionare permanentă. Trupele dislocate de NATO sunt cele ale infanteriei uşoare cărora le lipsesc piesele grele de artileri şi tancurile.

Activarea articolului 5 din Tratatul de la Washington s-a făcut, pentru prima dată, după 11 septembrie 2001, când, după atacul terorist de New York, Consiliul NATO a decis o acţiune colectivă (SUA putea derula, sub egida Cărţii Naţiunilor Unite, acţiuni independente). Pe 4 octombrie, odată ce s-a constatat că atacul a venit din afară, NATO a căzut de acord asupra a 8 măsuri de sprijin la adresa SUA. La cererea Washington-ului a fost lansată prima operaţiune antiteroristă Eagle Assist începând cu octombrie 2001 până la mijlocul lui mai 2002. Operaţiunea a constat în survolul efectuat de 7 avioane NATO AWACS care au patrulat pe cerul SUA, folosind în total 830 de membrii ai echipajelor din 13 state care au executat 360 de ieşiri.

Rezultatele României de la Summitul de la Varşovia

România nu s-a întors cu mâna goală de la Varşovia, dar nu putem vorbi în nici un caz despre atingerea tuturor obiectivelor. De reţinut este faptul că fără sprijinul masiv al SUA nu le obţineam nici pe acestea (preluarea de către NATO a scutului de la Deveselu, planul de contingenţă care este în final, deşi este realizat de militari, o opţiune politică a membrilor Alianţei şi brigada multinaţională organizată la propunerea oficialilor români). Cât priveşte Marea Neagră, ea rămâne o problemă în evaluare care îşi va găsi primul draft la reuniunea ministerială a miniştrilor apărării de la finele lui octombrie (conform art. 41 din Declaraţia finală a summitului, NATO anunţă că opţiunile pentru o prezenţă aeriană şi maritimă întărită a NATO vor fi evaluate)[3] de către structurile NATO, România fiind suţinută de SUA şi Turcia şi respinsă brutal şi nediplomatic de Bulgaria prin vocea primului ministru Boiko Borisov.

România mai are de aşteptat în ceea ce priveşte cadrul la Marea Neagră pentru că sunt o seamă de aliaţi care nu sunt nici măcar convinşi că NATO ar trebui să fie prezentă naval în Marea Neagră. Cât despre guvernanţa maritimă a Alianţei, nici nu se încheiase bine summitul că şefa diplomaţiei europene, Federica Mogherini, s-a şi repezit la preşedintele Obama să-i ceară socoteală pentru operaţiunile NATO din Mediterană care vizează Libia şi care, în opinia ei, ar duplica în mod inutil operaţiunile navale ale UE din aceeaşi zonă. Eu sincer nu cred că doamna Federica Mogherini are o vagă idee, deşi scrie şi promovează tot felul de strategii europene de securitate, ce înseamnă pe fond problema guvernanţei maritime şi a cooperării NATO-UE. Dar ceea ce ştiu este că a fost propusă de Matto Rentzi, primul ministru al Italiei, care are o legătură de prietenie cu preşedintele rus Vladimir Putin şi al cărui guvern este pus sub presiunea unui referendum de reformare a Senatului italian şi care, în final, probabil va detona un scenariu de demisie şi alegeri anticipate, iar în caz de câştig al acestora, Liga Nordului vrea un referendum la fel ca cel din Marea Britanie. Tot mai mulţi italieni, chiar si din sud, apreciază partidul regionalist al Ligii Nordului şi pe tânărul său lider Matteo Salvini. Potrivit unui sondaj publicat săptămâna trecută si citat de AFP, circa 35% dintre persoanele intervievate susţin ca au o opinie favorabilă despre Salvini (faţă de 30% in noiembrie), care se află pe locul al doilea în topul oamenilor politici italieni, după şeful Guvernului, Matteo Renzi (50%). Şi atunci să vezi cum Brexitul a fost floare la ureche spre deosebire de ce va fi în Italia.

Indiferent cum vrem să caracterizăm summitul NATO de la Varşovia, adevărul crud este că el s-a concentrat pe apărarea flancului nord estic, flanc a cărui geografie permite o acţiune militară a Rusiei în forţă şi a cărei durată estimată pentru ocuparea Balticelor, conform unui studiu RAND, este de 60 de ore.

Important să amintim că Alianţa a adoptat la summitul de la Varşovia 8 documente extrem de importante, din care unul la nivelul formatelor ministeriale. Acestea sunt Declaraţia Finală, la care adăugăm Declaraţia pe Afganistan, cea pe Ucraina, pe Apărare Cibernetică (devenită a cincea dimensiune operaţională după apărarea terestră, aeriană, maritimă şi a spaţiului cosmic), Declaraţia comună UE-NATO, Declaraţia pentru Securitatea Transatlantică[4], Angajamentul de creştere a rezilienţei[5], împreună cu documentul din ministeriala Miniştrilor de Externe, după reuniunea Comisiei NATO-Georgia.

FOTO AP

Două tabere

La summitul NATO de la Varşovia au fost evidente două tabere care au negociat acordul final la sânge. Una din tabere s-a construit în jurul preşedintelui francez François Hollande şi a ministrului de externe german Walter Steinmeier, iar cealaltă în jurul preşedintelui american Barack Obama. Franţa şi Italia au temperat ambiţiile Poloniei, României şi ale Ţărilor Baltice. Franţa este şi în spatele deciziei care garantează controlul operaţional asupra scutului antirachetă de la Deveselu prin mijloacele politice ale Alianţei şi este cea care a forţat organizarea unui al doilea Consiliu NATO-Rusia după summitul de la Varşovia, întâlnire care, în viziunea francezilor, să detensioneze relaţiile cu Moscova.

Preşedintele francez François Hollande a declarat răspicat, într-un spirit Gaullist, că pentru Franţa Rusia nu reprezintă un adversar şi nu constituie o ameninţare, ba mai mult, faptul că NATO nu are nicidecum vocaţia de a influenţa relaţiile pe care Europa trebuie să le aibă cu Rusia. Deşi secretarul general NATO, Jens Stoltemberg a încercat să dreagă busuiocul, mesajul fusese lansat. Franţa, indiferent de soluţia summitului de la Varşovia, îşi va intensifica relaţiile neoficiale cu Rusia, căci adepţii dialogului cu Rusia şi a atenuării provocărilor de la Marea Neagră rămân prezenţe semnificative. Germania, statul cu cea mai mare pondere politică în UE, a îndemnat explicit la reţinere în faţa Rusiei prin vocea ministrului de Externe Steinmeier (este personalitatea politică cu cea mai mare cotă de încredere acum în Germania, 75%), artizanul parteneriatului de modernizare cu Rusia (Modernisierungspartnerschaft), parteneriat care a fost conceput în vremea cancelarului Gerhard Schroder, pe ideea că prin cooperare, furnizarea de tehnologie şi investiţii masive occidentale, şi mai ales germane, Rusia se va moderniza, iar prosperitatea economică se va translata automat în liberalizare politică şi democratizare.

Aceasta este realitatea în Europa, o realitate pe care nu o putem nici ignora, nici schimba. Acesta este exact tipul de gândire pe care Rusia o doreşte în Europa, un front occidental comun împotriva SUA şi, post Brexit, o mişcare eurosceptică care să cuprindă şi alte ţări europene pentru ca partidele naţionaliste să devină o forţă de decizie în parlamentele din statele UE. Şi încă un lucru. Banii obţinuţi de Rusia din petrolul şi gazele naturale vândute în Europa sunt direcţionaţi în principal pe modernizarea armatei. Într-un fel sau altul, noi europenii finanţăm, într-o oarecare măsură, echiparea armatei ruse. 

De partea cealaltă s-au situat declaraţiile preşedintelui Barack Obama, care afirmase în aceeaşi zi că, prin acţiunile sale agresive din Ucraina, Rusia constituie o ameninţare clară la adresa securităţii europene.

Tema summitului de la Varşovia a fost dată de întrebarea: cum ne apărăm ca Alianţă împotriva unei eventuale agresiuni a Rusiei şi, în special, cum apărăm aliaţii de pe flancul estic? În aceste condiţii, declaraţiile lui Hollande reprezentau un semnal clar că Franţa, împreună cu alţi câţiva prieteni, nu au nici un chef să apere Europa de Est, ba mai mult, că NATO n-are a se amesteca în „relaţiile Europei cu Rusia”. De partea cealaltă, se află grupul condus Polonia şi din care făce parte şi România, grup care crede că există o ameninţară clară şi manifestă şi că NATO trebuie să se implice în relaţia Europei cu Rusia. Viziunea grupului condus de Polonia a prevalat fiind susţinută de Statele Unite şi de preşedintele Barack Obama, dar tensiunile din cadrul Alianţei nu sunt nici pe departe rezolvate chiar dacă răspunsul Summitului la adresa Rusiei este unul hotărât. Pe fondul acestor tensiuni, între conciliatorismul, asemănător uneori cu obedienţa unor europeni faţă de Rusia şi fermitatea celor care consideră că Rusia trebuie să primească un răspuns credibil şi puternic, s-au purtat discuţiile. Rezultatul a fost până la final un răspuns ferm la adresa Rusiei.

Rusia profită de măsurile luate la summit

Rusia foloseşte măsurile luate la summitul de la Varşovia pentru a se justifica în faţa propriilor alegători, care se vor duce la urne pentru alegerile parlamentare din această toamnă (septembrie), expansiunea sa militară şi investiţiile enorme în echipamente militare moderne. Rusia acuză NATO de crearea unei instabilităţi imaginare şi a unei ameninţări inexistente, numărul trupelor mutate de NATO neschimbând balanţa forţelor, de altfel, favorabilă Rusiei pe flancul estic. De asemenea, Rusia justifică nevoia de a construi baze militare în ţările vecine, precum Belarus (unde doreşte o bază aeriană), deoarece le consideră ca fiind în pericol din cauza noilor evoluţii geopolitice la graniţele lor. Chiar şi fără ajutorul Belarusului, Rusia va merge dincolo de măsurile militare convenţionale în reconstrucţia noilor sale forţelor strategice (modele noi de rachete intercontinentale şi noi tactici de operative de desfăşurare a acestora). În schimb, administraţia de la Washington a reamintit Moscovei că doreşte o reducere a riscului încălcării acordurilor privind armele nucleare prin extinderea valabilităţii acestora, dar şi a consolidării lor.

Părerile sunt divergente, soluţiile nu sunt congruente, discuţiile diplomatice continuă la fel ca şi construcţiile militare. Au mai rămas şase luni din mandatul lui Obama, iar rădăcinile nemulţumirilor ruşilor vin din modul în care s-a terminat Războiul Rece. SUA nu face concesii strategice Moscovei, iar aceasta îşi consolidează poziţiile din Marea Neagră şi din Orientul Mijlociu având şi ceva conflicte îngheţate în portofoliu ce pot fi folosite într-o oarecare situaţie. Este clar pentru noi că nu este vremea marilor înţelegeri strategice.

Ce a arătat summitul de la Varşovia: un NATO solid şi coerent care este, de fapt, liantul ce ţine lumea euroatlantică împreună. Brexitul nu l-a afectat, iar Acordul cu UE este doar una dintre expresiile acestei conexiuni vitale. Incontestabil, rămâne cea mai puternică garanţie de securitate pe care un stat o poate avea în ziua de azi. Ameninţările sunt însă masive şi complexe, fără precedent (Rusia, Siria şi Orientul Mijlociu, talibanii în Afganistan, terorismul jihadist), la care se adaugă ameninţările hibride, mult mai concrete în spaţiul european decât cele militare convenţionale[6].

Acesta poate fi cel mai important moment în relaţia transatlantică de la finele Razboiului Rece. Atacurile teroriste inspirate de ISIS au omorât oameni inocenţi în ţările NATO de la Orlando (SUA) la Paris, de la Bruxelles la Istanbul. Conflictele din Africa, din Siria şi din Afganistan au trimis valuri de migranţi în Europa. Agresiunea Rusiei în Ucraina ameninţă viziunea nostră asupra Europei văzută ca un întreg, liberă şi pacificată. Votul de părăsire a UE de către Marea Britanie ridică întrebări semnificative despre viitorul integrării europene - spunea preşedintele SUA, Barack Obama, referitor la Summitul NATO de la Varşovia, pentru ziarul Financial Time.

Consiliul Rusia-NATO

Ambasadorii celor 28 de state membre ale NATO şi omologul lor rus au constatat miercuri, încă o dată, divergenţele profunde şi persistente care există între Alianţă şi Rusia în ceea ce priveşte conflictul din Ucraina, a declarat secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, după reuniunea Consiliului NATO-Rusia (Agerpress).

La întâlnirea cu ambasadorul rus, Alexander Gruşko, desfăşurată la sediul NATO din Bruxelles, printre temele discutate au fost: Ucraina şi implementarea acordurilor de pace convenite la Minsk dar şi măsuri de sporirea transparenţei şi prevenirea incidentelor ce pot surveni în timpul unor exerciţii militare în zona Mării Baltice unde avioanele forţelor aeriene ale unor state ale Alianţei se întâlnesc frecvent cu cele ale Rusiei. De fapt, ultima temă, aceea privind întâlniri potenţial periculoase între avioane militare ruseşti şi aparate ale Alianţei Nord-Atlantice, fusese discutată la Consiliul de Securitate al Rusiei, prezidat de preşedintele Vladimir Putin, la începutul lunii iunie şi este singura temă care a fost de interes pentru delegaţia rusă.

Ceea ce este important acum este continuarea dialogului diplomatic pe care SUA, Franţa şi Germania îl întreţin cu Federaţia Rusă. Secretarul de Stat John Kerry va fi la Moscova pentru discuţii şi întâlniri cu preşedintele Vladimir Putin şi cu ministrul de Externe Serghei Lavrov astăzi. Se aşteaptă ca discuţiile să aibă ca temă situaţiile din Siria şi din Ucraina. La rândul său, preşedintele Putin a avut o teleconferinţă cu preşedintele Franţei şi cu Cancelarul Germaniei pe tema situaţiei tensionate din flancul estic al Europei. Ce va urma?

[1] Flota Rusiei la Marea Neagră: Crucişătoare -1 (Crucişătorul Moskva - clasa Slava - cea mai mare navă din Marea Neagră); Distrugătoare: 1 (Distrugătorul Smetlivy -  clasa Kashin); Fregate lansatoare de rachete: 2 (clasa Krivak); Submarine: 5(1 submarin Diesel de atac din clasa Kilo şi 4 submarine Diesel de atac din clasa Improved-Kilo (Varshavyanka); Corvete purtătoare de rachete: 6;Corvete antisubmarin: 5 (Corvete antisubmarin din clasa Grisha I-III şi clasa Mukha); Vedete purtătoare de rachete: 6;Dragoare de mine: 9; Nave de desant: 7; Alte nave: 13

Flota aeriană cu baza la Sevastopol: 20 elicoptere Ka-27 şi Mi-14;10x Antonov An-2, An-12 şi An-26; 4 x Be-12; 10 x Mi-8; 18 x Su-24M; 4 x Su-24MR;o escadrilă de avioane de vânătoare Suhoi Su-30; (?)TU 22M3 bombardiere strategice; (?)baterii de rachete Iskander; sistem de război electronic EW- Kraluska-M

[2] Anexarea Crimeii de către Rusia şi războiul din estul Ucrainei au determinat statele aflate în imediata apropiere a Rusiei şi Ucrainei să pornească într-o cursă a înarmării şi a-şi pregătească armatele de luptă. Astfel, Polonia, Estonia,Letonia şi Lituania şi-au sporit cheltuielile militare. Polonia a început o acţiune fără precedent în privinţa cheltuielilor militare, ajungând la suma de 43 de miliarde de dolari (pe lista de cumpărături se afla sisteme antiaeriene, transportoare blindate, submarine şi drone) şi are 100.000 de militari activi şi 20.000 de rezervişti (are peste 100 de grupări paramilitare se pregătesc de război). Lituania care are doar 8.000 de militari profesionişti şi 4.500 în rezervă şi-a mărit cheltuielile militare de la 0,89 din PIB la 1,11%, adică la 435 de milioane de dolari. Letonia vrea să crească numărul militarilor la 6.600 până în 2018, faţă de 4.600 în prezent. De asemenea, intenţionează să mărească numărul rezerviştilor până în 2020 de la 8.000 la 12.000. Letonia, care are două milioane de locuitori, a cumpărat arme antitanc, camioane de mare tonaj şi vehicule blindate din Norvegia. Estonia, ţară cu 1,3 milioane de locuitori, are 3.000 de soldaţi profesionişti, 3.000 de militari în termen şi încă 1.100 de civili pot fi incorporaţi. Rezerva de voluntari a crescut la 15.000 de oameni. Norvegia a dat 1,4% din PIB-ul său uriaş pentru armată.

[3] Art 41. Vom dezvolta, de asemenea, prezenţa înaintată adaptată în sud-estul Alianţei. Măsuri potrivite şi adaptate regiunii Mării Negre, inclusiv iniţiativa românească de a stabili o brigadă multinaţională cadru pentru a sprijini antrenamentul integrat a unităţilor aliate şi Cartierul General al Diviziei Multinaţionale de Sud Est, vor contribui la întărirea descurajării Alianţei şi posturii de apărare şi demonstraţiilor în vreme de pace a intenţiei NATO de a opera fără constrângeri. Va da, de asemenea, un semnal puternic de sprijin pentru securitatea regională. Opţiunile pentru o prezenţă întărită aeriană şi navală vor fi evaluare ulterior.(traducere din textul original al Declaraţia finală a summitului NATO)

[4] Este expresia afirmării unităţii Alianţei, a determinării de a face faţă oricărei ameninţări sau risc, în timp ce Alianţa însăşi îşi asumă responsabilitatea şi angajamentul de a pregăti toate categoriile de planuri, scenarii, capabilităţi şi forţe pentru a face faţă acestor ameninţări cu succes.

[5] Documentul vorbeşte despre susţinerea şi promovarea capacităţii de rezilienţă a statelor membre care trebuie să asigure continuitatea guvernării, a serviciilor faţă de populaţie, sustenabilitatea instituţională până la rezolvarea agresiunii sau atacului care ar fi determinat ruptura, fie el convenţional, cibernetic sau hibrid.

[6] Art 5. Acţiunile agresive ale Rusiei, inclusiv activităţi militare provocatoare în periferia teritoriului NATO, şi voinţa demonstrată de a atinge obiective politice prin ameninţarea şi utilizarea forţei, o sursă de instabilitate regională, provocând fundamental Alianţa, au afectat securitatea euroatlantică şi ameninţă obiectivul nostru de a crea o Europă întreagă, liberă şi paşnică.

Articolul 11. NATO a răspuns acestui mediu de securitate în schimbare prin întărirea posturii de apărare şi descurajare înclusiv prin prezenţa înaintată în partea estică a Alianţei, şi prin suspendarea întregii cooperări civile şi militare între NATO şi Rusia, în timp ce rămâne deschisă dialogului politic cu Rusia. Reconfirmăm aceste decizii.