Subminarea statului de drept: reţeta clasică aplicată (şi) în Slovacia vs. unicitatea mecanismelor din România

Curtea Constituţională din Slovacia este compusă din 13 membri. Pe data de 16 februarie 2019, mandatul a 9 membri a expirat. Deoarece Parlamentul nu a reuşit să aleagă succesorii celor 9 judecători, Curtea Constituţională a devenit nefuncţională.

Ȋn cursă s-au înscris 37 de candidaţi, dintre care Parlamentul trebuia să aleagă 18 ce urmau să fie înaintaţi Preşedintelui Andrej Kiska, care are atribuţia de a selecta dintre aceştia pe cei 9 membri pentru locurile rămase vacante.

Fostul prim-ministru Robert Fico, care a rămas, după demisia din această funcţie din 2018, liderul principalului partid de guvernământ, SMER, şi-a depus candidatura pentru o poziţie de judecător la Curtea Constituţională. Fico a fost judecător la CEDO din partea Slovaciei în perioada 1994-2000, dar nu a reuşit să producă acum dovezi care să ateste că a practicat cel puţin 15 ani în sistemul juridic din Slovacia. Cu doar câteva ore înainte de votul din Parlament, Fico a anunţat că se retrage din cursă. SMER a insistat ca votul asupra candidaţilor să fie secret, dar partidul Most-Hid al minorităţii maghiare, aflat într-o coaliţie de guvernare cu SMER, a dorit ca votul să fie public. Votul din data de 12 februarie nu a reuşit să ofere o majoritate clară, datorită boicotului parlamentarilor SMER şi a fost reluat pe data de 14 februarie. Opoziţia a anunţat că va vota o listă de 10 candidaţi (pe care nu i-a nominalizat). Parlamentarii SMER au introdus în urmă, ostentativ, buletine de vot goale pentru a-şi arăta protestul faţă de modalitatea publică de vot. Robert Fico a anunţat, la data când a decis să renunţe la candidatura sa, că noii judecători ar trebui numiţi de noul preşedinte. În martie vor avea loc în Slovacia alegeri prezidenţiale, iar candidatul SMER este actualul comisar european Maros Sefcovic, care are cele mai mari şanse de reuşită, conform sondajelor de opinie.

Procedând astfel, SMER a dorit să arate că doreşte nu doar să aibă un cuvânt de spus referitor la noua componenţă a Curţii Constituţionale, dar şi că vrea să controleze integral procedura de desemnare, la ambele nivele decizionale - în Parlament şi la nivel de Preşedinte. Robert Fico doreşte să fie cureaua de legătură între majoritatea parlamentară şi Curtea Constituţională, influenţând decisiv, din interior, deciziile acesteia.

În cazul României, nu a mai fost nevoie să fie dat un asalt asupra CCR: unii judecători CCR au acţionat în baza vechilor reflexe de membri de partid.

Slovacia devine, astfel, a patra ţară din Europa de est, după Ungaria, Polonia şi România, în care a fost demarat un asalt asupra instituţiilor care garantează statul de drept, instanţelor judecătoreşti şi curţilor constituţionale deopotrivă. Punctul comun al asaltului asupra acestor instituţii în Ungaria, Polonia şi, mai nou, Slovacia, a fost atacul din afară, din partea clasei politice care doreşte controlul acestor instituţii.

România este într-o situaţie distinctă: asaltul a pornit şi a avut succes din interior. În cazul României, nu a mai fost nevoie să fie dat un asalt asupra CCR: unii judecători CCR au acţionat în baza vechilor reflexe de membri de partid. Cu timpul, aceştia au reuşit chiar să formeze o majoritate. Un succes al încercării lui Fico ulterior alegerilor prezidenţiale din Slovacia ar legitima post-factum politizarea internă a CCR: dacă un fost prim-ministru poate fi membru al unei instanţe constituţionale, de ce nu ar putea şi politicieni care au avut roluri politice mult mai obscure? De ce nu ar putea de fapt să fie membri CCR sau chiar să conducă CCR foşti prim-miniştri precum Adrian Năstase - care îndeplineşte criteriile de vechime în profesii juridice?

În Ungaria sau Polonia încercarea de subordonare a justiţiei de către elita politică a venit exclusiv din partea acestei elite, fără complicităţi din interior, solidaritatea magistraţilor fiind exemplară. Cazul României este de asemenea aparte din această perspectivă: unii magistraţi s-au dovedit a fi colaboratori perfecţi ai unor politicieni, chiar şi tacit, încălcând de la sine putere independenţa justiţiei. Remedii pentru încălcarea acestui principiu de către politicieni există. Nu există însă remedii pentru situaţia în care chiar magistraţii gândesc metode de subminare a justiţiei mai eficiente decât politicienii pe care îi admiră.

Din acest motiv, România este un caz cu totul aparte. Demiterea doamnei Kovesi de la şefia DNA nu s-a făcut prin mecanismele instituţionale existente, ci printr-o decizie CCR care a interpretat aceste mecanisme într-un sens arbitrar. Judecătorii CCR au acceptat să diminueze importanţa principiului independenţei judecătoreşti. În paralel, s-a discutat foarte mult despre oportunitatea unei secţii de anchetă a magistraţilor. Deşi Comisia de la Veneţia nu a agreat acest mecanism, CCR l-a validat, iar legea votată de Parlament a început să-şi producă efectele după epuizarea încercărilor Preşedintelui Iohannis de a o opri.

S-a văzut foarte clar din evoluţia evenimentelor din ultimii ani că de fapt cel mai important scop pentru care această secţie a fost creată a fost descurajarea anchetelor legate de marea corupţie, Nu a mai fost nevoie de comandă politică: doamna Adina Florea a intuit foarte corect ce are de făcut.

O anchetă asupra unui magistrat, fie judecător sau procuror, ar trebui să aibă la bază o decizie judecătorească definitivă prin care au fost lezate drepturile unei persoane, fapt dovedit unlterior prin apariţia unor noi probe sau prin informarea deciziei instanţei naţionale de către CEDO. În acest moment, asistăm la o anchetă care are la bază doar un denunţ din partea unui condamnat definitiv care nu şi-a dovedit nevinovăţia, ci, dimpotrivă, a demonstrat prin faptele sale că şi-o acceptă implicit (fuga din ţară, aplicaţia reuşită pentru azil politic în ţara în care îşi are domiciliul etc.).

O asemenea anchetă ar trebui să ridice semne de întrebare, fie şi doar din motivele invocate mai sus. Atunci când avem de-a face cu o anchetă declanşată în circumstanţele în care ministrul Justiţiei imploră disperat membrii instituţiilor UE să respingă candidatura doamnei Kovesi la poziţia de procuror şef european, în contextul în care acelaşi ministru se gândeşte brusc că ar fi nevoie de o procedură de selecţie a procurorului român care va face parte din Parchetul European, astfel încât acesta să fie cât mai obedient ministrului Justiţiei (pentru a preîntâmpina situaţia unei bune colaborări între doamna Kovesi şi procurorul care va reprezenta România), ancheta respectivă ridică serioase suspiciuni.

România nu pare a realiza cât de importantă este respectarea statului de drept în toate statele membre UE, în contextul deţinerii Preşedinţiei Consiliului UE.

O astfel de anchetă cu mari semne de întrebare stă la baza unei alte suspiciuni, la rândul ei întemeiată: în România justiţia nu mai este independentă. În acest caz, activarea articolului 7 este firească: este nevoie de demararea procedurii de sancţionare pentru a reveni la normalitate. S-a dovedit în Polonia că atacul asupra justiţiei este reversibil, prin intervenţia mecanismelor UE. Precedentul polonez face ca luarea unei decizii de demarare a procedurii descrisă de articolul 7 în cazul României să nu mai fie atât de riscantă din perspectiva celor care au puterea să o declanşeze.

România nu pare a realiza cât de importantă este respectarea statului de drept în toate statele membre UE, în contextul deţinerii Preşedinţiei Consiliului UE. Nu este clar dacă România va fi de acord să se continue sau nu procedura descrisă de articolul 7 în cazul Poloniei. La reuniunea miniştrilor de resort din ianuarie chestiunea a fost reportată pentru februarie. România nu a dat semne că ar dori ca situaţia din Slovacia să fie discutată la nivelul UE. Opoziţia manifestată la candidatura propriului său cetăţean la şefia Parchetului European este total de neînţeles pentru partenerii europeni. Pentru a da un exemplu, în Olanda s-a decis crearea unui task force la nivelul ministerului de Externe pentru a oferi cât mai bune şanse la ocuparea poziţiilor de top la nivelul tuturor instituţiilor UE, după alegerile pentru Paramentul European din 2019. România se pare că a creat un grup de lucru cu un scop exact opus, acela de a submina şansele oricăror candidaţi cetăţeni români în instituţiile UE.

Este nevoie de o poziţie comună la nivelul UE pentru ca derapajele democratice din Ungaria, Polonia, România sau Slovacia să fie oprite. Pentru o asemenea poziţie comună, este nevoie ca partidele din viitorul Parlament European care militează pentru respectarea principiilor statului de drept şi a drepturilor omului să poată forma o majoritate stabilă, determinată în intenţia de a lua măsuri care să restaureze încrederea cetăţenilor în democraţie.