Marea Neagră este o mare interioară între Europa de Sud-Est şi Asia de Sud-Vest. Strâmtorile Mării Negre (strâmtoarea Bosfor şi strâmtoarea Dardanele) nu sunt doar locul de comunicare între Marea Mediterană şi Marea Neagră, ci şi ruta comercială importantă între ţările de coastă ale Mării Negre şi ale Mării Mediterane şi ţările de pe ţărmul Oceanului Atlantic. Ele sunt dispuse pe principalul canal de transportului de energie din Asia Centrală şi Caucaz către Europa. Prin urmare, este o poziţie strategică importantă în domeniul comerţului şi al transportului energiei dar şi o rută militară care leagă Asia Centrală de Oceanul Atlantic.

În secolul XXI, Marea Neagră capătă o importanţă geopolitică şi geoeconomică deosebită. Ea este aşezată pe direcţia strategică a SUA direcţie care pleacă de la Washington trece prin Paris şi se opreşte în Caucaz. De asemenea este trambulina (springboard-ul) Federaţiei Ruse către oceanul planetar. Hegemonia în Marea Neagră a fost disputată din cele mai vechi timpuri de la colonizare teritoriilor de greci şi de la aşa numitele războaie hipo (războaie ce utilizau ca mijloace de transport animalele-cai, elefanţi etc.) la declinul Imperiului Roman de Răsărit sau a Imperiului Otoman. A urmat lupta pentru hegemonie din secolele 18 şi 19 în care pionul central a fost Rusia până în momentul în care Marea Neagră a devenit canalul energetic esenţial pentru noile puteri ale secolului. După Războiul Rece ţările occidentale sub conducerea SUA au comprimat spaţiul şi treptat s-au apropiat de zone precum Marea Neagră, Caucaz şi Asia Centrală prin mijloacele de care dispuneau: extinderea spre est a NATO şi a Uniunii Europene, revoluţiile aşa numite de colorate (Georgia şi Ucraina) etc. În plus, Rusia a monopolizat încetul cu încetul pasajul energetic dintre Caucaz şi Asia Centrală, astfel încât cea mai mare parte a gazelor naturale din ţările europene a rămas să fie furnizată de Moscova, ceea ce a făcut ca Rusia să aibă o poziţie de monopol pe piaţa de energie a Europei. Ţările europene au căutat în zona Mării Caspice şi în Asia Centrală o diversificare a surselor de aprovizionare cu energie la fel ca şi partenerul transatlantic SUA care la rândul ei nu dorea dependenţa totală faţă de resursele din Orientul Mijlociu. Drept urmare, jocul în rândul diferitelor puteri, pentru canalul de energie, se desfăşoară în zonele Mării Negre, Caucazului şi a Asiei Centrale, cu mijloace geopolitice şi geo-economice incisive.În timpul acestui joc, între Statele Unite, Rusia şi Europa, pentru supremaţia pe canalele de energie, ţările de coastă ale Mării Negre, România, Bulgaria, Ucraina, Georgia şi Turcia devin locaţii cruciale, care-şi promovează poziţiile lor strategice în funcţie de interesele naţionale. Dezvoltarea exploatării resursei energetice a Mării Caspice a evidenţiat statutul Mării Negre de coridor de transport, astfel încât Marea Neagră a devenit punctul central al jocului între diferiţii competitori.

Puţină istorie şi câteva întrebări

Secolul XX a fost unul binar: Antanta versus Puterile Centrale în Primul Război Mondial, în cele de-al Doilea Război Mondial au fost Aliaţii versus Puterile Axei, apoi a urmat Războiul Rece, NATO versus Pactul de la Varşovia sau capitalism versus comunism. Lumea de azi este complexă, interconectată şi interdependentă. Puterea s-a difuzat masiv la fel ca şi avantajul tehnologic militar al SUA. În timpul Războiului Rece descurajarea militară era egalul descurajării politice. Acum în secolul XXI descurajarea militară nu mai este egală cu descurajarea politică. Cum poate o armată puternică să învingă un adversar care nu are mijloace militare suficiente dar se bazează pe teroare pentru a-şi promova interesele? Cum pot fi înfrânte, de forţa militară sau poate ca un răspuns predominant la acestea, marile ameninţări la adresa omenirii: măsurile active ale Rusiei, strategia de tip mercenar de extindere a Chinei în Marea Chinei de Sud, războiul cibernetic, jihadul global şi statele şi guvernele eşuate? Cum răspundem când Internetul este inundat cu ştiri false şi dezinformări care impun decizi militare nesatisfăcătoare? Este realizabilă strategia anunţată, în 2014, de fostul Secretar al Apărării Chuck Hagel, şi denumită Third Offset, strategie care pune în centrul ei investiţiile în tehnologie pentru a păstra dominaţia SUA în domeniul militar? Actualul Secretar al Apărării, James Mattis, va continua sau va modifica strategia?

Noua strategie a SUA trebuie dezvoltată în noul context geopolitic. O strategie precum cea a Porcului spinos în relaţia cu Federaţia Rusă este o astfel de opţiune. O altă opţiune în relaţia de descurajare a Chinei este aceea a creării unei linii maritime de tip Magino care nu poate fi ocolita aşa cum s-a întâmplat cu Linia Maginot în Franţa în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Amiralul James Stavridis (decanul Şcolii Fletcher de drept şi diplomaţie din Tufts-SUA) a cerut un mai mare sprijin pe forţele speciale, pe operaţiunile cibernetice şi pe folosirea tuturor tipurilor de UAV.

Apărarea în cadrul strategiei Porcului spinos este construită pe conceptul de a face orice încercare de incursiune spre Vest a Rusiei extrem de costisitoare, în acelaşi timp cu anihilarea măsurilor active ale Moscovei.

În secolul XXI, pentru a sparge tiparele gândirii militare convenţionale datorate sec. XX sunt analizate trei opţiuni strategice.

Prima strategie este cea a Porcului spinos, derulată în parte cu forţele navale ale SUA din Europa şi ţintind securitatea Europei şi descurajarea Federaţiei Ruse. Presupunerea aici este ca Rusia nu doreşte să atace NATO în mod direct. În schimb, Rusia se va baza pe o combinaţie dintre ameninţările militare, folosind modernizarea forţelor convenţionale şi cele hibride dar şi pe superioritatea în teatrul operaţional din flancul estic şi pe ameninţarea cu folosirea forţelor nucleare/triada nucleară (avioane strategice,submarine atomice şi ICBM). De asemenea, Rusia se va baza pe măsurile active, pe interferenţele şi intimidările politice, pe controlul fluxurilor de energie (petrol gaze), devenite o armă în mâna Kremlinului, inclusiv prin preluarea sau controlul prin activităţi legale a afacerilor companiilor occidentale care livrează energie. Apărarea în cadrul strategiei Porcului spinos este construită pe conceptul de a face orice încercare de incursiune spre Vest a Rusiei extrem de costisitoare, în acelaşi timp cu anihilarea măsurilor active ale Moscovei. Marea Neagră va asigura cazul pentru testarea acestei strategii.

O altă strategie se prefigurează în Marea Chinei de SudStrategia liniei fortificate Maginot - care se bazează pe îngrădirea expansiunii militare chineze în primul inel de insule, prin folosirea de UAV-uri din toate categoriile de forţe armate (aer, apă şi terestre) cu concentrare pe submersibilele autonome care pot fi desfăşurate înainte de criză şi care sunt înarmate cu muniţie anti-navă, muniţie anti-aeriană şi anti-submarină. Folosirea momelilor electronice şi a bruiajului electronic va fi extensivă. Grupurile de luptă (portavioanele cu navele de însoţire) vor fi ţinute în rezervă, în afara ariei de lovire a rachetelor DF-21s. Această linie Maginot se va întinde de la insulele Aleutine (SUA) până în Vietnam. Ea se bazează pe trei ipoteze fundamentale: (1) geografia; (2) dependenţă între aliaţii şi statele regionale; (3) descurajarea extinderii teritoriale a Chinei în bazinul Marii Chinei de Sud. Strategia face ca Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Filipine Vietnam şi Indonezia să devină portavioane şi fortăreţe în cadrul acestei linii. O astfel de strategie necesită nave şi sisteme de război electronic /EW, bateri de rachete cu rază medie şi lungă de acţiune, capabilităţi de deminare a arealului naval dar şi o apărarea antiaeriană corespunzătoare. Pe lângă echipamente, sunt necesare baze unde pot fi cazaţi militari aliaţi care sosesc să întărească apărarea locală.

O a treia strategie face referire la restructurarea fundamentelor securităţii naţionale ale SUA şi anume Actul Securităţii Naţionale, elaborat în 1947 dar şi a Planul Comandamentului Unificat, cu o abordare completă asupra relaţiilor guvernamentale şi a modului de elaborare a deciziilor. Este important de menţionat că principalele instituţii de securitatea (DOD, CIA, NSC etc.) au în general foarte multe procese decizionale care se suprapun. Planul Comandamentului Unificat reflectă încă gândirea Războiului Rece. Toate aceste 3 strategii ţin cont de cele două puteri Rusia şi China şi de concurenţa între ele. Strategiile ruseşti şi cele chinezeşti se bazează, în mare măsură, pe capabilităţile anti-acces / acces interzis (A2/AD) pentru a împiedica forţele potenţial ostile să opereze în imediata apropiere a ţărilor lor. Deoarece nici un concurent nu caută un război mondial, o ameninţare mai probabilă făcută de Federaţia Rusă este ocuparea sau asaltare teritoriilor Europene, aşa cum a făcut-o în Ucraina, folosind A2/AD şi superioritate numerică în armele convenţionale, forţele speciale dar şi forţele nucleare tactice sau cu o rază scurtă de acţiune pentru a prezenta NATO cu un fait accompli. De asemenea, China urmăreşte o strategie similară A2/AD pentru impunerea controlul asupra unei regiunii bogate în resurse de petrol, gaze şi rezerve piscicole. Prin prin fortificarea cu sisteme A2/AD a  insulelor/atolilor din arealul Marii Chinei de Sud Beijingul promovează influenţa chineză şi extinde controlul fizic al pricipalelor cai de navigaţie din zonă putând astfel exploata resursele existente. 

Cum ar putea Statele Unite şi Occidentul să răspundă la progresul tehnic al capacităţile militare ruse şi chineze?

O opţiune este folosirea similară a unui sistem A2/AD atât împotriva Rusiei, cât şi împotriva Chinei, cu o strategie de a contracara mai degrabă decât de a încălca aceste zone. În esenţă, aceasta înseamnă crearea, între cele două forţe, a unui „pământ al nimănui“ în care nici o forţă militară nu-şi poate asigura supravieţuirea. Rusia şi China ar fi împiedicate să treacă dincolo de propriul teritoriu. O apărare a Porcului spinos poate realiza această izolare prin impunerea unor costuri nesustenabile pentru orice încercare a ruşilor de a „ieşi“ din zona teritorială ocupată. O astfel de apărare foloseşte geografia, aliaţii şi prietenii. Conceptul operaţional este de a face mai degrabă ineficace forţele inamice decât de a  le distruge. Marea Neagră şi Marea Baltică sunt ideale pentru astfel de apărare.

La Washington parteneriatul strategic SUA-România a depăşit aşteptările, Europa de Est fiind o trambulină pentru Orientul Mijlociu şi Asia. De aceea este nevoie de STABILITATE ŞI CONTINUITATE în arealul Marii Negre. Poziţionarea militară a Federaţiei Ruse în Crimeea nu poate fi justificată decăt în condiţiile pregătirii unui conflict lărgit în sud şi de aceea NATO trebuie să se pregătească.SUA va respecta art. 5 dovadă fiind Iniţiativa de Reasigurare (rotaţie, prepoziţionare tehnică, suplimentare fonduri financiare etc.) dar şi faptul că strategia de relaţii externe a SUA se îndreptă spre consolidarea flancului estic printr-o alianţă Polonia-România în cele două formate: Formatul B9 şi Iniţiativa celor trei mări. Va fi România capabilă să preia modelul economic polonez şi să consolideze parteneriatul strategia cu Varşovia aşa cum s-a devoalat la seminarul de securitate de la Thassos, Grecia? Este o întrebare de al cărei răspuns depinde securitatea pe flancul estic al NATO. La ora actuală răspunsul NATO pentru flancul estic este sub forma creşterii prezenţei rotaţionale a forţelor aliate, creşterea numărului şi a complexităţii exerciţilor în zona de la Marea Baltică la Marea Neagră şi crearea a două comandamente care să asigure o mai bună avertizare timpurie dar şi un răspuns corespunzător la acţiunile Rusiei. NATO a crescut capacitatea de război cibernetic dar şi pe cea de răspuns informaţional. Creşterea finanţării militare ca parte a 2% din PIB este încă o problemă pentru multe state din Alianţă. Rusia continuă să valorifice clivajele dintre Aliaţi odată cu Brexitul, încercând să lămurească ţările membre ale Alianţei de faptul că SUA nu mai sprijină securitatea în Europa dar şi încercând să schimbe politicile de alianţă ale ţărilor membre prin diverşi factori care se adresează populaţiei (propagandă, fake news, materiale oficiale contrafăcute etc.).


Mai mulţi soldaţi fără însemne în estul Ucrainei

Strategia Porcului spinos

Strategia se bazează pe trei ipoteze: (1) geografia Marii Negre şi a celor două strâmtori Bosfor şi Dardanele; (2) pe abilitatea statelor din zonă sprijinite de NATO de a opri şi înfrânge o potenţială agresiune sau un atac, inclusiv contracararea măsurilor active[1]; (3) asigurarea de către NATO a unor măsuri de descurajare şi reasigurare pentru a reduce escaladarea ameninţărilor. În esenţă această strategie este o variantă a strategiei A2/AD unde interzicerea aeriană (AD) utilizează mai multe măsuri care includ contracararea măsurilor active ruseşti, a războiului informaţional şi a celui electronic, subversiunea prin folosirea omuleţilor verzi (forţelor speciale).

Astfel, dacă Kaliningradul face parte din Federaţia Rusă atunci 6 state NATO se învecinează/sunt în proximitatea acestui teritoriu rusesc, deci vecin cu Rusia, după cum urmează: 3 state Baltice, Polonia, Norvegia şi insulele Arctice de tipul celor Aleutine din Alaska, iar problema unei intervenţii este facilă într-o zonă sau alta. În Marea Neagă o acţiune militară convenţională a Rusiei împotriva unui stat NATO (România şi Bulgaria) trebuie să treacă prin Ucraina. Aici strategia americană se va concentra pe România şi pe fortificarea poziţiei acesteia la Marea Neagră cu centru de gravitaţie în oraşul Constanţa dar şi pe celelalte atuuri deţinute de NATO în zonă. Marea Neagră este cazul test pentru strategia Porcului spinos ea urmând să se aplice şi în Marea Baltică. Strategia Porcului spinos se va concentra pe slăbiciunile celor trei categorii de forţe armate ruse (aviaţie, marină şi trupe de uscat) şi pe contracararea măsurilor active ale Rusiei. Strategia va folosi forţele militare române sprijinite de sistemele de comandă şi control C4ISR ale NATO, forţe care se concentrează pe utilizarea extensivă a sistemelor fără pilot (UAV - care să monitorizeze spaţiul aerian şi pe cel subacvatic fiind dotate cu muniţie de război pentru a conduce operaţiuni anti-navă şi anti-submarin), a rachetelor de croazieră şi a altor tipuri de rachete, pe mii de proiectile, tip anti-vehicul (Javelin) sau anti-aviaţie (Stinger), utilizarea sistemului GPS şi a sistemelor C4I cu tehnologie de ultimă generaţie, greu de bruiat, pe sateliţi militari situaţi pe orbite joase, pe partizani şi forţe locale de gherilă (forţele terestre trebuie organizate după modelul celor de gherilă pentru a ataca logistica şi liniile de aprovizionare inamice ţinând cont că fiecare incursiune va fi pe mare) şi nu în ultimul rând forţe combinate de infanterie şi aviaţie (tip paratrupe) cu viteză mare de reacţie.

Constanţa va fi fortificată cu sisteme militare diverse, inclusiv cele de război electronic (EW), care, la rândul lor, vor fi protejate de sistemul Aegis-Ashore, sisteme de lansare verticală MK-41 care permit lansarea rachetelor Standar 3 (SM3) antirachetă şi de baterii Patriot[2], de o bază logistică aeriană modernizată (Kogălniceanu/armata americană intenţionează să facă „diverse îmbunătăţiri” bazei aeriene Mihail Kogălniceanu[3], iar pe listă figurează inclusiv clădiri, un nou terminal feroviar şi infrastructura aferentă în valoare de 100 milioane de USD), şi de brigada multinaţională de la Craiova alături de o serie de linii de apărare concentrică care merg până la o rază 200 de mile în Marea Neagră (rază de 321 de km, ceea ce înseamnă aproximativ ¾ din distanţa de 441 km până la Simferopol în linie dreaptă). Dacă Rusia se va hotărâ să atace pe uscat va trebui să atace prin Ucraina ceea ce va fi greu datorită unei rezistente puternice a ucrainienilor. Dacă opţiunile militare au fost stabilite mai sus o strategie complexă de folosire ca suport a forţelor NATO trebuie dezvoltată în cadrul unei ferestre de timp de 1-2 ani care să includă desfăşurarea echipamentelor şi a punctului de comandament logistic. De asemenea folosirea strategică a Bulgariei şi Turciei trebuie să cuprindă şi revizuirea Convenţiei de la Montreux din 1936 fiind, cum spune preşedintele Trump, „obsolete“ (depăşită/veche) pentru că printre semnatarii originali se află URSS care s-a dizolvat, iar Ucraina şi Georgia sunt state noi.


Sistemul Krasukha-4

Echipamentele de război electronic (EW) ale Rusiei dislocate în zone de conflict precum Siria sau Crimeea

Echipamentele de război electronic/EW conţin o tehnologie dezvoltată de ruşi înainte dar şi după colapsul URSS. SUA a avut supremaţia în timpul Războiului Rece, dar acum a fost ajunsă din urmă de Moscova. În ultimii 5 ani ruşi au testat diferite variante de echipamente de EW, care acţionează la sute de km depărtare şi au făcut acest lucru în condiţii de război. În Ucraina sunt platformele Leer-3 pe avioanele fără pilot (UAV Orlan), în Siria, unde au testat peste 200 de tehnologii militare, ruşii au instalaţiile de EW denumite Krasuha şi Moskva. Acolo, pe fondul operaţiunilor militare, sistemele de EW ruseşti au fost împerecheate cu radarele de avertizare timpurie şi sistemele AA Pantsir-S (apără bazele ruseşti). 

În Siria şi în Marea Neagră ruşii colectează informaţii de la diferite tipuri de platforme militare începând cu rachetele de croazieră până la semnătura electronica a navelor si avioanelor de luptă.Sisteme precum Bilina folosesc inteligenţă artificială (AI), o maşină care învaţă pe măsură ce culege informaţii. Ruşii încearcă integrarea EW de-a lungul întregii forte luptătoare şi învaţă cu să conducă manevre ofensive şi defensive pentru a interzice dominanţa occidentală datorată muniţiei de precizie şi a sistemelor spaţiale, navale, aeriene şi terestre americane şi ale aliaţilor.

Mijloacele de război electronic ruseşti terestre, navale şi aeriene aduse în teatrul de acţiuni militare din Siria[4]permit monitorizarea întregului spectru electromagnetic pentru a localiza mijloacele militare ale inamicului şi a le bruia. Razboiul electronic s-a extins în zilele noastre de la bruiajul comunicaţiilor, la bruiajul radarelor şi cel la mijloacelor electrono-optice de supraveghere.


Avion de vânătoare F-16C turcesc FOTO Wikipedia

Care au fost consecinţele măsurilor de război electronic aplicate de ruşi în Siria? 

Echipamentul Krasukha-4 dispus pe baza aeriană rusească Hmeymim (guvernoratul Latakia) creează un scut de invizibilitate pentru obiectele din aer şi de la sol cu o rază de 300 km. Krasukha-4 fiind capabilă să „orbeasca“ radarele de descoperire şi dirijare ale rachetelor AA MIM-104 Patriot, amplasate la graniţa Turciei şi radarele avioanelor de vânătoare F-16 C turceşti, decolate de la baza aeriana Incirlik, concurând la crearea unei „no fly zone“ deasupra Siriei. Baza aeriană Incirlik este dispusă lângă oraşul Adana, la 140 km nord de Latakia. Sub protecţia Krasukha-4 şi a altor sisteme de bruiaj, zecile de aeronave ruseşti n-au fost detectate de NATO pe timpul zborului şi aterizării în Siria, ci la câteva zile după ce ajunseseră pe baza aeriană Hmeymim. Tot pentru supravegherea întregului teritoriu al Siriei au mai fost dislocate şi avioanele de cercetare ELINT, de tip Il-20M1, echipate cu radarul Kvalat-2, care descoperă aeronave, vehicule terestre şi piese de artilerie până la o distanta de 300 km. Avionul Il-20M1 mai are echipamente pentru interceptarea şi bruierea tuturor comunicaţiilor militare, a radarelor şi telefoniei mobile, dar şi aparatură foto de înaltă rezoluţie (A-87P). Bineînţeles şi de partea cealaltă există echipamente de război electronic performante precum ALQ-99 (americani nu fac paradă de echipamentele de EW din dotare datorită tehnologiei înglobate în acestea) sau sistemul propus de Boeing - Eagle Passive Active Warning Survivability System/EPAWSS, radarul de pe F-35 - AESA (Active Electronically Scanned Array - sistem de atac electronic), avionul EA-18G Growler sau echipamentele de bruiaj de pe vehiculul blindat Duke V3. Dezvoltarea de sisteme EW este într-o continuă competiţie între marile puteri. 


[1] Găurile negre nu sunt doar chestiuni ale fizicii. Găurile negre strategice pot fi şi mai confuze. NATO, cea mai reuşită alianţă militară din istorie, trebuie, în prezent, să se ocupe de trei dintre ele: Strategia NATO pentru secolul XXI, Rusia şi noile arme care înglobează ultimele tehnologii.

[2] Federaţia Rusă prin gura ministrului apărării Gerasimov declara referitor la cele dou scuturi din România şi Polonia: „Desfăşurarea de către SUA a mijloacelor de apărare antirachetă este însoţită de o încălcare a dispoziţiilor tratatului privind rachetele de rază medie şi scurtă... Vorbim despre desfăşurarea de sisteme de apărare anti-rachetă terestre in România şi Polonia de tip Aegis-Ashore, sisteme de lansare verticala MK-41 care permit lansarea nu doar a rachetelor „Standard-3antirachetă, ci şi a rachetelor de croazieră de tip Tomahawk. Având în vedere că navele de apărare anti-rachetă ale Marinei SUA sunt dotate cu lansatoare similare, zona afectată de rachetele de croazieră americane cuprinde întreaga parte europeana a Federaţiei Ruse”. Dar şi sistemele de lansare Iskander pot utiliza rachete interzise de tratul INF. Scor 0-0!

[3] Aproximativ 500 de militari americani care fac parte din Batalionul 1 „Vulturii luptători“ si mai multe tancuri M1 Abrams,maşini de luptă Bradley şi obuziere autopropulsate Paladin sunt dislocate pentru 9 luni la Baza Mihail Kogălniceanu. Prezenţa „Vulturilor luptători“, Batalionul 1, Regimentul 8 Infanterie Marină, evidenţiază faptul că puternicul Parteneriat strategic dintre SUA si România există nu doar în scris, ci şi în realitate.

[4] Echipamentele ruseşti din Siria care generează  contramăsuri inclusiv în spectrul vizibil, infraroşu sau laser:

1. Pentru a-şi proteja dispozitivul de mijloacele de cercetare ale NATO, rusii au dislocat în Siria mai multe sisteme Krasukha-4. 

2. Avioanele ruseşti Su-24, Su- 25, Su-34 au fost echipate cu containerele de bruiaj SAP-518/ SPS-171 la fel şi elicopterele Mi-8AMTSh cu Richag-AV.  

3. La acestea s-a adăugat nava Priazovye (din clasa Vishnya), aparţinând Flotei ruse a Mării Negre care a fost dislocată în Marea Mediterană, în apropierea coastei siriene. Nava fiind specializată în bruiaj şi în culegerea de informaţii de tip SIGINT si COMINT (interceptarea tuturor reţelelor de comunicaţii).

Krasukha-4 este un echipament de bandă larga mobil, montat pe şasiu 8×8 de tip BAZ-6910-022, care bruiază radarele de supraveghere de pe sateliţii militari, radarele bazate pe sol, cele aeriene de tip AWACS şi cele montate pe avioane fără pilot (drone). Krasukha-4 este singurul sistem capabil de a bruia sateliţii de spionaj americani din familia Lacrosse/Onyx. Aceşti sateliţi evoluează pe orbită terestră joasă şi sunt dotaţi cu echipament SAR (Synthetic Aperture Radar), care le permite sa penetreze atât stratul de nori, cât şi solul terestru sau pereţii clădirilor, având o rezoluţie de 20 cm.