Strategia NATO de descurajare a Rusiei în regiunea Mării Negre. Care este rolul României

Regiunea Mării Negre este un punct central al competiţiei dintre Rusia şi Occident pentru viitorul Europei. Regiunea a avut parte de două decenii de conflicte mocnite chiar şi înainte de anexarea ilegală a Crimeei de către Moscova, în 2014.

Rusia şi-a folosit forţa militară împotriva altor ţări din Regiunea Mării Negre de patru ori din 2008 până în prezent. Moscova utilizează şi instrumente informaţionale, economice, energetice şi clandestine pentru a-şi atinge scopurile. Alte state din regiune au interese distincte şi uneori conflictuale pe care vor să le protejeze, de aceea dezvoltarea unei strategii occidentale coerente cu privire la provocările Rusiei se dovedeşte a fi dificilă, potrivit unui raport al RAND Corporation .

Analiştii Centului spun că scopul preşedintelui rus Vladimir Putin este de a restabili influenţa Rusiei şi controlul la proximitate apropiată pierdut de la prăbuşirea Uniunii Sovietice, şi de a limita influenţele occidentale şi integrarea statelor din regiune în comunitatea Euro-Atlantică. Deşi Marea Neagră a fost de-a lungul istoriei punctul de accest către cea mai vulnerabilă parte a Rusiei, Moscova nu şi-a conturat o strategie clară cu privire la această regiune şi aglomerarea de forţe militare din zonă reflectă abordările tradiţionale de atingere a scopurilor politice.

Putin a adoptat o abordare naţionalistă şi a justificat militarizarea strategiei Rusiei ca fiind o modalitate de a apăra ţara de destabilizarea politică a Occidentului şi de ameninţările militare sofisticate venite din această direcţie.

Obiectivele generale ale Rusiei sunt croite pe condiţiile existente în fiecare ţară din regiune, scopurile fiind menţinerea unor state vecine într-o stare de nealiniere şi insecuritate cu privire la Rusia şi Occident. Aşadar, strategiile sale se mulează pe fiecare stat în funcţie de aceste scopuri.

-Separarea Turciei şi Bulgariei de NATO şi de politicile UE prin stimulente economice şi energetice este un element-cheie al strategiei Rusiei.  Operaţiunile de influenţare a informaţiei şi canalelor media din aceste ţări au ca scop încurajarea unor atitudini pozitive faţă de Rusia şi minimizarea capacităţilor sale militare în creştere.

-Rusia urmăreşte şi exacerbarea tensiunilor şi suspiciunilor în relaţiile Turciei cu SUA şi UE, pentru a afecta în continuare orientarea spre Occident a Turciei. Deşi finalizarea conductei TurkStream în 2019 va adânci şi mai mult dependenţa Turciei de gazul natural rusesc, Moscova a spus că acest proiect va întări importanţa geopolitică a Turciei şi ambiţia sa de a deveni un punct central pentru livrarea de gaz rusesc în Europa. Încă un proiect care va lega Turcia şi mai mult de Rusia este construirea centralei nucleare Akkuyu din sudul Turciei de către corporaţia rusă de stat Rosatom.

-Moscova a încercat să determine UE şi NATO să se simtă vinovate în legătură cu acţiunile lor în Ucraina, prin încurajarea ideii că ingerinţele occidentale în Ucraina şi îndemnarea ţării de a adera la NATO au provocat o intervenţie militară a Rusiei.

Aspectele militare

Ocuparea şi militarizarea Crimeei sunt centrale pentru ca Moscova să-şi atingă sopul de stabili o bază pentru proiectarea puterii sale regionale, unde rachetele de croazieră cu rază lungă şi sistemele de apărare costieră pot ameninţa forţele occidentale din regiunea Mării Negre şi dincolo de ea. Din 2015 încoace, Rusia a desfăşurat sistemele mobile de apărare antirachetă Bation şi cel mai avansat sistem antirachetă din inventarul ţării, S-400 Triumph, pentru a-şi mări capacităţile. Există şi informaţii neconfirmate venite din surse ucrainene care spun că Rusia a făcut pregătiri pentru a reface depozitele de armament nuclear din Crimeea, pentru susţinerea forţelor strategice de aviaţie. 

Din Crimeea, Rusia are o poziţie îmbunătăţită pentru a-şi proiecta puterea în regiune, inclusiv eventuale debarcări aeriene şi amfibii în Odesa, marginea nordică a Deltei Dunării, situată în apropiere de graniţa cu România şi în regiunile Tiraspol şi Transnistria din Moldova.

Într-un discurs ţinut pe 2 martie 2019, referitor la strategia militară a Rusiei, şeful Statului Major General Valeri Gherasimov a spus că forţele armate ale Rusiei trebuie să-şi menţină atât potenţialul „clasic”, cât şi cel „asimetric” într-un război modern, lucru pe care unii l-au văzut drept o reafirmare a scopului continuu al Rusiei de a putea duce un război „de generaţie nouă”.

Instrumentele subtile de influenţă malignă

Pe lângă instrumentele militare clasice sau hibride, Rusia se foloseşte şi de o arie largă de instrumente subtile, cum ar fi propaganda şi influenţarea canalelor de media, pentru a submina unitatea transatlantică. În zona Mării Negre, Rusia se pricepe foarte bine să profite de lipsurile din dezvoltarea democraţiei şi de vulnerabilitatea guvernelor pentru a distorsiona discursul public din multe state. 

Canalele Sputnik, spre exemplu, transmit peste tot firul narativ impus de Kremlin, în timp ce alte surse de presă sunt modelate după audienţele naţionale şi obiceiurile consumatorilor. În unele cazuri, cum e Bulgaria, care nu are legături extinse cu presa rusă, impactul propagandei Moscovei este mai mic. În altele, precum Georgia, unde 18 la sută din populaţia ţării se informează din surse de presă ruseşti, influenţa este mai mare. La fel şi în cazul Modovei sau Armeniei.

În România, Rusia ţinteşte publicul prin intermediul reţelei Facebook, cu o multitudine de mesaje anti-UE, şi nu cu propagandă pro-rusă. 

Care sunt scopurile şi interesele Occidentului 

Statele din zona Mării Negre au atât interese care converg, cât şi interese divergente pe care vor să le protejeze de influenţa Rusiei. Spre exemplu, între România şi Bulgaria, ambele membre UE şi NATO, există viziuni divergente în ceea ce priveşte Rusia. În timp ce România blochează în mod activ influenţa Moscovei în regiune, Bulgaria a cedat deseori sub presiunea rusă.

Principalul interes al României este protejarea procesului de „occidentalizare”. România este conştientă că forţele sale militare nu sunt suficiente pentru a respinge sau a se opune unei intervenţii militare ruse. Dar ţara îşi poate proteja orientarea occidentală şi procesul de „occidentalizare” care este în defăşurare din 1989 încoace, de propaganda rusă şi operaţiunile de dezinformare care ţintesc Bucureştiul.  Deşi unii experţi susţin că România este imună la Rusia şi la propaganda rusă, populaţia de rând este încă vulnerabilă la retorica anti-UE şi anti-Occident, promovată de Rusia pe reţelele de socializare. 

Înainte de anexarea din 2014 a Crimeei, Ucraina nu avea o strategie clară privind Marea Neagră. Însă, pierderea Crimeei şi conflictul din Donvas a alimentat gândirea strategică a Kievului.Ucrainea se concentrează în prezent pe mai multe obiective strategice: dezvoltarea resurselor de gaze naturale, securitatea maritimă din Marea Neagră şi prevenirea unei întreruperi a traficului maritic, cum s-a întâmplat după incidentul de pe 22 octombrie 2018, din Marea Azov, când vase navale şi ale pazei de coastă ruseşti au interceptat patru vase ucrainene care treceau prin Strâmtoarea Kerci, confiscând trei dintre nave şi arestând 24 de marinari ucraineni.

Interesele diferite şi uneori divergente ale ţărilor din regiunea Mării Negre fac dificilă elaborarea unei strategii coerente şi sustenabile a Occidentului, care să protejeze scopuri comune şi să contracareze influenţa şi acţiunile de intimidare ale Rusiei. România este mai interesată de ceea ce se întâmplă în nord şi nord-est, în Ucraina şi Republica Modova, în timp ce Bulgaria este mai îngrijorată de acţiunile de la sud, inclusiv de ceea ce se întâmplă în Turcia, migraţia din Siria şi apariţia ameninţării islamului radical. 

Principalul impediment pentru cooperarea militară între statele din regiune este lipsa percepţiei unei ameninţări comune, similară cu cea pe care Statele Baltice şi alte state nord-europene o împărtăşesc. Spre exemplu, Bulgaria nu a susţinut propunerea României din perioada premergătoare Summitului de la Varşovia din 2016, de a extinde exerciţiile navale NATO în Marea Neagră. Turcia insistă să se menţină starea actuală în regiune, acţionând ca şi cum încă ar fi perechea Rusiei în ceea ce priveşte puterea navală. Prin contrast, Ucraina şi Georgia care sunt mai îngrijorate de ameninţarea rusă, au considerat binevenită propunerea României şi susţin pledoaria sa pentru o prezentă militară sporită a NATO în regiune. 

În plus, state importante din UE şi NATO arată destul de puţin interes în securitatea Mării Negre. Regatul Unit, Franţa şi Germania sunt mai concentrate pe crizele politice actuale precum Brexti, migraţia şi stabilizarea zonelor de conflict din Orientul Mijlociu şi Africa decât pe ţările din sud-estul Europei.

Această lipsă de percepţie comună a unei ameninţări s-a tradus prin ceea ce mulţi au numit forţe NATO neadecvate pentru o descurajare credibilă. 

Statele care văd regiunea Mării Negre ca parte integrantă a Europei şi a UE susţin politicile de promovare a stabilităţii, prosperităţii şi securităţii din regiune, în timp ce statele care văd regiunea doar ca fiind „în vecinătate”, se concentrează pe politici care se limitează la un anumit grad de stabilitate şi la evitarea unei reacţii la activităţile de provocare ale Rusiei. Această din urmă viziune ar putea, de fapt, să promoveze instablitatea pe termen lung în regiune, prin încurajarea agresiunii Rusiei.

Există şi o nevoie pentru o poziţie militară de descurajare mult mai sustenabilă. România şi Bulgaria nu pot înfrunta Rusia singure şi angajamentul Turciei faţă de alianţă într-o viitoare criză cu Rusia a devenit nesigur. O modalitatea prin care s-ar putea spori acţiunile de descurajare a Rusiei ar putea fi desfăşurarea sistemelor aeriene de apărare şi sistemelor de apărare de coastă în România şi Bulgaria, pentru a contracara eficacitatea ameninţărilor rachetelor ofensive ruse în Marea Neagră.