Stafia separatismului bântuie Europa

Stabilitatea geopolitică este o iluzie în care au preferat să creadă majoritatea politicienilor şi a liderilor de opinie. Mai ales pe continentul european se crease impresia că omenirea s-a izbăvit de reflexele etno-naţionaliste, iar timpul cutremurelor sociale a trecut. Realităţile din următoarele decenii vor demonstra cât de eronată a fost această impresie.

Am scris în postările precedente despre premisele separatismului în Europa – „Destrămarea naţiunilor europene” şi „Separatismul săracilor”, în care am prezentat focarele secesioniste din aşa ţări ca Belgia, Spania, Italia, Franţa, Marea Britanie. La rând sunt altele, cu o situaţie mai mult sau mai puţin îngrijorătoare.

În Grecia, insula Ikaria a declarat în 2012 că intenţionează să se separe de statul elen şi să adere la Austria. Cei aproape 9.000 de locuitori ai insulei invocă dreptul de a decide prin referendum soarta lor de mai departe; de remarcat că în 1912, după eliberarea de sub Imperiul Otoman, Ikaria avusese timp de cinci ani statutul de stat independent. Ambiţiile ikarienilor au fost rapid potolite de oficialităţile de la Atena, însă faptul în sine este sugestiv [1].

Grecia are probleme şi cu regiunea Macedonia Egee, destul de vastă (26% din teritoriul grec), populată inclusiv de o populaţie de origine slavă – bulgari macedoneni. Republica Macedonia, vecina Greciei, sprijină în mod intenţionat mişcarea de revendicare etnică a macedonenilor din regiunea greacă [2]. Macedonia, la rândul ei, trăieşte un conflict interetnc cronic între majoritatea slavă ortodoxă şi minoritatea (circa o treime din populaţie) albaneză musulmană. Ciocnirile intermitente dintre ambele grupuri etnice duc tot mai mult spre fragmentarea acestei ţări [3].  

Nici Germania nu poate fi pe deplin sigură de soliditatea integrităţii sale. Germania s-a format ca stat federal abia în perioada târzie a secolului XIX, iar deja în anii 40 ai secolului XX teritoriul acesteia a fost fracturat pentru jumătate de veac. După căderea zidului berlinez, în 1989, pe fundalul entuziasmului general şi al avântului economic european s-a creat impresia că Germania reunificată reprezintă un model al integrităţii teritoriale şi al trăiniciei statale. Se pare însă că lucrurile nu stau tocmai atât de optimist.

Principalele regiuni germane, cum ar fi Bavaria, de exemplu, şi-au păstrat şi şi-au cultivat brandul identitar distinct, iar criza din Zona Euro ne-a permis să surprindem supărări în relaţiile dintre landuri şi capitala ţării. În particular, landurile bogate, ca Bavaria şi Hessen, supranumite “vacile de lapte” ale Germaniei, sunt nemulţumite de faptul că pe umerii lor stă greul finanţării în plan federal şi trebuie să susţină landurile mai sărace. Din acest motiv, a fost propus un sistem de amendamente ca şi în cadrul UE, pentru a stimula regiunile codaşe [4]. Mai grav e că Germania s-ar putea trezi la un moment dat cu o enclavă turcească, care îşi va revendica o autonomie etnică (dar situaţia minorităţii turce merită o descriere separată). În plus, Danemarca a pretins odinioară la oraşul german Flensburg, cu o importantă populaţie daneză şi aceste pretenţii rămân actuale [5].

Pe de altă parte, Danemarca însăşi este pe cale să piardă insula Groenlanda şi insulele Feroe, care au obţinut autonomie, apoi şi-au format practic toate componentele statale şi râvnesc în continuare la obţinerea independenţei definitive. Deocamdată, doar subsidiile grase ale Danemarcei temperează spiritul separatist al insularilor [6]. 

Focare de separatism există şi în Austria, din partea minorităţii slovene.

Finlanda are în componenţa sa insulele Aland, un arhipelag unde marea majoritate a populaţiei vorbeşte în suedeză. Regiunea are parlament, steag, imn, preşedinte şi guvern propriu, dar şi propriul sistem fiscal, propriile timbre şi o foarte avantajoasă situaţie economică.Anume această gamă de libertăţi şi statutul de autonomie largă a temperat deocamdată spiritul separatist al locuitorilor arhipelagului.

În Olanda, frizii reprezintă o minoritate etno-lingvistică, care populează provincia Friesland, au limba lor recunoscută oficial şi deocamdată insistă doar pe păstrarea autonomiei de care dispun [7].

În Norvegia locuiesc peste 40.000 de sami (din totalul de aproximativ 70.000 în ţările scandinave); aceştia sunt un popor indigen (numit şi laponi), care au propria limbă. Ei au fost mult timp supuşi “norvegizării”, însă au rezistat asimilării şi în prezent îşi promovează foarte activ identitatea etno-lingvistică şi culturală şi pretind obţinerea unei autonomii largi, care să cuprindă samii din mai multe ţări.

În Polonia, în regiunea Silezia, locuiesc circa 1 milion de etnici germani, numiţi de autorităţi “polonezi germanizaţi”, care au fost supuşi unui proces de “repolonizare”, însă au o mişcare politică care râvneşte obţinerea statutului de autonomie pentru regiune [8].   

Ucraina a demonstrat că orice scenariu considerat până mai ieri exagerat sau utopic, este realizabil în anumite conjuncturi geopolitice. În 2007, discutasem cu un actual ambasador moldovean în una din ţările occidentale şi îi argumentam că în Ucraina există toate premisele unei fracturări teritoriale în următorii ani. Acea persoană mă asigura atunci că aşa ceva – destrămarea Ucrainei – nu poate fi, fiindcă nu poate fi niciodată.

Ei iată că realităţile arată că din moment ce există premise pentru destrămarea unui stat, e o chestiune de timp şi circumstanţe ca procesele fragmentării să înceapă.

Iar odată aceste procese începute, urmează reacţia în lanţ a disoluţiei. Criza politică din Ucraina a scos la suprafaţă, într-un mod cât se poate de acut, probleme divizării pe falii etno-regionale, cu Crimeea cu ruşii şi tătarii de acolo, cu ruşii din Ruthenia şi din zonele din Est, cu regiunile naţionaliste din vest, cu teritoriile care aparţinuseră cândva României sau Republicii Moldova ş.a.m.d. Cu alte cuvine, în Ucraina există un amalgam de etnii şi teritorii comasate artificial, care nu puteau să nu genereze la un moment dat un proces de fragmentare a statului (sau în cel mai bun caz de federalizare a acestei ţări), sub influenţa vreunui stimul puternic de ordin intern sau extern.

Din cauza revendicărilor identitare şi a tendinţelor separatiste, trebuie să ne aşteptăm şi la metamorfoze importante în relaţiile dintre ţările învecinate care deţin grupuri etnice care au origine comună cu populaţia majoritară a ţării vecine. În 2009 au apărut semnale îngrijorătoare în relaţiile dintre Slovacia şi Ungaria.

În Slovacia, în prezent, locuiesc circa 520 de mii de maghiari (10 % din populaţia totală a ţării). Aceştia s-au stabilit în aceste regiuni ca rezultat al aparţinerii milenare a actualului teritoriu al Slovaciei de Regatul Ungariei. Cel mai compact, maghiarii din Slovacia locuiesc în zonele limitrofe graniţei cu Ungaria. Respectiva situaţie etno-demografică, cum şi era de aşteptat, evoluează încet spre un conflict interetnic. Conflictul dintre slovaci şi maghiari se resimte cel mai bine în zonele în care ungurii constituie majoritatea, în sud-estul ţării, unde slovacii manifestă o atitudine şovină şi xenofobă faţă de conaţionalii lor de origine maghiară. E simptomatic că liderul Partidului Naţional Slovac, Jan Slota şi-a permis la un moment dat o retorică vădit antimaghiară, utilizând un limbaj dezumanizant tipic: „Ungurii sunt o tumoare în coasta slovacilor, care trebuie extirpată” [9].

O situaţie asemănătoare e în România cu Ţinutul Secuiesc, o regiune populată compact de etnici maghiari. Aceştia luptă constant pentru obţinerea unei autonomii cât mai largi şi sunt în ultimii ani în mod deschis susţinuţi în revendicările lor de către oficialii de la Budapesta [10]. În plus, Ungaria oferă cetăţenie maghiarilor din diasporă [11]. La ziua de astăzi, maghiarii au devenit practic o comunitate înstrăinată de România, care îşi cultivă şi îşi promovează apăsat propria identitate şi ataşamentul faţă de Ungaria; este reactivată şi ideea constituirii unei Ungarii Mari [12].

E simptomatică în acest sens declaraţia primarului Antal Arpad din Sfântu Gheorghe, oraşul de reşedinţă din judeţul transilvănean Covasna (România), care a afirmat că „a-i forţa pe maghiari să iubească România se numeşte viol” [13].

O altă revendicare a etnicilor maghiari este federalizarea României, care s-ar alinia cu tendinţa de descentralizare promovată în ultima vreme în Europa [14]. În faţa demersurilor tot mai îndrăzneţe ale ungurilor, preşedintele roman Traian Băsescu se văzuse nevoit să declare, în august 2013, că Ungaria a devenit “un focar de instabilitate” în regiune şi că statul roman “îşi va asuma leadershipul punerii la punct a Budapestei” [15]. Deocamdată, revendicările acestora devin tot mai vocale şi mai îndrăzneţe: peste 4.000 de maghiari s-au adunat la Târgu-Mureş, luni, pentru a marca Ziua Libertăţii Secuilor Martiri, dar şi pentru a cere autonomie teritorială şi libertate de exprimare [16].

Tensiuni etnice cronice există în mai multe republici ex-sovietice, unde s-a păstrat o importantă populaţie rusolingvă (majoritatea etnici ruşi), care nu s-au asimilat. După o răbufnire a urii identitare în anii 1990 (au avut loc şi conflicte sângeroase), şi astăzi se mai păstrează animozitatea între grupurile etnice. În unele din aceste republici nu se exclud pe viitor ciocniri pe criterii identitare.

De exemplu, în Letonia (una din republicile pribaltice) tensiunea dintre letoni şi ruşi a atins în 2013 o intensitate nemaiîntâlnită de la declararea independenţei. Acolo sunt peste 40% de etnici ruşi şi ministru leton de Interne a fost nevoit să recunoască eşecul politicii de integrare a acestora; totodată, ministrul a mărturist că în Letonia situaţia privind coexistenţa dintre letoni şi ruşi e atât de gravă, încât cu uşurinţă ar putea degenera în confruntări etnice [17]. Cazul leton nu e singular în acest sens printre ex-republicile sovietice, iar precedentul ucrainean doar va turna gaz pe foc şi ar putea încuraja atât secesionismul în ţările din blocul ex-socialist, cât şi în Europa în per ansamblu.   

Surse:

1. Ikaria Wants “Secession” From Greece?

2. Сепаратизм в современной зарубежной Европе // 26 января 2012

3. Война в Македонии: славяне против албанцев // Олег Валецкий. 21.03.2012 /

4.Хватит кормить Берлин. Немецкие регионы отказались финансировать столицу

5. Региональные и сепаратистские движения в странах Северной Европы // Алексей Терещенко. Агентство политических новостей. 2008-04-23 / apn.ru

6. Сепаратизм в современной зарубежной Европе // 26 января 2012

7. Региональные и сепаратистские движения в странах Северной Европы // Алексей Терещенко. Агентство политических новостей. 2008-04-23

8.List of active separatist movements in Europe

9. Relaţiile interetnice dintre slovaci şi maghiari se acutizează // September 14, 2009 http://www.obiectiv.md/2009/09/14/relatiile-etnice-dintre-slovaci-si-maghiari-se-acutizeaza

10. Bogdan Diaconu: Ambasadorul ungar ataca stabilitatea din Romania // 25 Iun 2012

11. Сепаратизм в современной зарубежной Европе // 26 января 2012

12.Mars in favoarea UNGARIEI MARI la Miercurea Ciuc // FrontPress. 05.06.2012

13.Antal Arpad, primarul din Sf. Gheorghe: Să forţezi maghiarii să iubească România este viol // Evenimentul Zilei. Joi, 12 Ianuarie 2012

14. Federalizarea României, pusă subtil de Laszlo Tokes pe agenda de lucru a PPE! // de Marcel Bărbătei. Cotidianul. 18 octombrie 2012

15.Băsescu: România îşi va asuma punerea la punct a Ungariei // Unimedia.info. 12 aug 2013 / unimedia.info

16.Secuii cer autonomie pentru Ţinutul Secuiesc. Peste 4.000 de persoane au participat, la Târgu-Mureş, la un marş cu petarde, lozinci şi îmbrânceli // de Ionel Albon. Adevarul.ro. 10 martie 2014

17. Tensiunea dintre letonii majoritari şi populaţia rusofonă din Letonia a atins un nivel maxim // MOLDPRES. 17 mai

Disclaimer:

Articolele pe care le postez pe blogul de pe Adevarul reflectă viziunea mea asupra fenomenelor demografice şi identitare care se produc în lume la începutul acestui secol. Eu anticipez recrudescenţa ultranaţionalismelor, a xenofobiei şi animozităţii rasiale în numeroase ţări şi regiuni de pe glob, din cauza incapacităţii de adaptare a diverselor grupuri identitare la o convieţuire paşnică comună.

Prin exemplele, datele şi concluziile pe care le aduc, încerc să arăt că înclinaţia arhaică de divizare a oamenilor în „noi” vs „ei” încă mai sălăşluieşte în mintea omului contemporan. În interiorul lor, la nivel instinctual, societăţile de azi sunt la fel de rasiste, etniciste şi xenofobe ca şi cele preistorice. Suntem agresivi prin natura noastră lăuntrică, mai ales faţă de alţii, pe care îi considerăm „străini”. Aşa înţeleg eu lucrurile, ca etolog. Şi aşa le voi prezenta în articolele mele, cu probe statistice şi date ştiinţifice de rigoare.

Cu toate că nouă ne displace, oamenii continuă să se divizeze în rase, etnii şi religii şi să se discrimineze pe aceste criterii. În interiorul marilor naţiuni însăşi se prevăd fermentaţii identitatre şi secesioniste. Consider că este util să vedem cum creşte temperatura animozităţilor identitare, care sunt declanşatorii acestor animozităţi, ce impact real au migraţiile, ca să putem anticipa unele conflicte identitare, inclusiv din Europa, sau poate chiar să ne învăţăm să fim mai precauţi la modul în care apelăm la retorica identitară în spaţiul politic şi social.