Spania lui Franco, mai dură decât România lui Ceauşescu. Drama femeilor spaniole, reînviată pe 20 decembrie 2013

Trecutul drepturilor civile ale femeilor spaniole a fost marcat de constante interdicţii, care păreau a fi luat sfârşit în 1975, odată cu încheierea episodului întunecat din istoria ţării. Însă vineri, guvernul conservator de la Madrid a trimis Spania înapoi cu 40 de ani: femeilor li s-a luat un dreptul fundamental de a hotărî asupra propriului trup. Avorturile au fost interzise.

Împletite cu o lungă istorie de reguli stricte ale catolicimului şi o agendă fascistă brutală, anii regimului Franco au încadrat femeile spaniole în trei categorii prestabilite: mame, domnişoare sau prostituate.

Din 1939, dictatorul iubitor al femeii-mamă şi soţie fidelă a impus interdicţii întreruperilor de sarcină. Dar femeile din Spania au preferat să nu îşi asume rolul de victime pasive. Chiar şi în dictatură, avorturile ilegale erau o practică întâlnită, ajungând până la 300.000 pe an, potrivit unui raport guvernamental din 1974.

În timpul războiului civil (1936-1939), gruparea Femeile Libere, formată din aproximativ 30.000 membri, a condus acţiunile de alfabetizare, instruire, precum şi programe de educaţie sexuală pentru femei, susţinând că lupta femeilor este sinonimă cu lupta naţională împotriva fascismului. Cu toate acestea, târziu, până în 1987, când deja statul spaniol se afla în UE, moştenirea umilitoare a lui Franco încă prima: femeile agresate sexual trebuiau să demonstreze în faţa autorităţilor că au încercat să se opună atacatorului, pentru ca acuzaţiile lor de viol să fie luate în serios.

Avortul a fost legalizat abia în 1985, sub guvernarea socialiştilor conduşi de premierul Felippe Gonzalez. Articolul 9/1985 condiţiona însă întreruperea de sarcină de starea mentală sau fizică precară a mamei (constatată de cel puţin doi medici), a fetusului sau în cazurile de viol şi incest, până în a 12a săptămână de sarcină. Pentru femeile spaniole această măsură a reprezentat o evoluţie, însă fantomele conservatorismului dus la extrem nu se risipiseră încă.

În timpul regimului dictatorial al lui Franco, era interzisă comercializarea contraceptivelor, pe de o parte din cauza opoziţiei puternice a Bisericii Catolice, iar de cealaltă parte din pricina aspiraţiilor demografice ale conducerii. Interdicţia a fost ridicată în 1978, dar nicio altă măsură cu privire la utilizarea metodelor contraceptive şi siguranţa lor nu a fost introdusă.

Şcolile nu aveau cursuri de educaţie sexuală, iar centrele de planificare familiară existau în oraşele mai dezvoltate, acolo unde autorităţile locale erau dispuse să aloce fonduri. Confruntate cu secole de opresiune, în care statul, alături de cea mai dură formă a Bisericii Catolice, insista că rolul femeii este în numai în sânul unei familii, spanioloaicele erau departe de modelul occidental de modernitate.

Ceea ce mulţi europeni nu ştiu este umilinţa înfruntată de femeile din Spania în decursul a patru decenii de dictatură ultra-naţionalistă. Franco promova un cult al rolului tradiţional al femeii: acela de soţie şi mamă devotată. Se ghida după normele stricte ale catolicismului fervent născut în întunecatul ev mediu în Peninsula Iberică şi descuraja prin orice mijloace actele sexuale în afara căsătoriei, cel puţin în cazul femeilor. Pentru bărbaţi, Franco făcuse o concesie specială: permitea tacit prostituţia. Tacit, pentru că această practică nu era tocmai pe placul evlavioşilor monseniori catolici.

Franco se bucura de un privilegiu foarte rar oferit de Vatican: avea puterea de a alege şi de a numi în funcţie episcopi catolici, cel mai probabil pentru că păstrase influenţa Bisericii în politicile statului, în timp ce Europa gusta din „bucuriile“ secolului XX, din ce în ce mai laice.

Legea spaniolă discrimina puternic femeile căsătorite. Divorţul era interzis, iar fără acordul soţului- denumit permiso marital, spanioloaicele nu puteau avea niciun fel de activităţi economice, inclusiv găsirea unui loc de muncă, deţinerea unei proprietăţi, deschiderea unui cont bancar sau efectuarea unor călătorii. Spania lui Franco în secolul 20 pare a avea prea multe similarităţi cu Arabia Saudită din prezent.

Interdicţia asupra divorţului era legată de faptul că toate mariajele trebuiau să fie realizate sub binecuvântarea Bisericii Catolice – nu exista posibilitatea cununiei strict civile. Din moment ce Biserica Catolică interzice divorţul, un mariaj nu putea să fie dizolvat decât printr-o procedură foarte complicată şi costisitoare de anulare, accesibilă numai celor bogaţi.

Adulterul şi părăsirea căminului conjugal erau sancţionate diferit între bărbaţi şi femei, cele din urmă putând să fie chiar incriminate pentru comiterea acestor fapte.

După moartea lui Franco, reformele au început să fie implementate pas cu pas. Permisul marital a fost abolit în 1975, legile împotriva adulterului au fost anulate trei ani mai târziu, iar divorţul legalizat abia în 1981.

Luând în considerare acest trist capitol ce îşi are locul undeva în istorie, dar nu şi în prezentul pe care Europa îl revendică ca fiind un etalon al egalităţii în drepturi, decizia de vineri a guvernului conservator spaniol de a interzice avorturile merită a fi considerată o regretată întoarcere în timp.

Femeile spaniole şi-au revendicat drepturile faţă de acestă lege restrictivă care le redeschide vechile răni, protestând în stradă, cu mesaje scrise pe abdomen: E corpul meu, eu decid! 

Deschis în privinţa drepturilor minorităţilor sexuale – Spania este una dintre ţările europene în care mariajul persoanelor de acelaşi sex este posibil- statul iberic, membru al UE-28, reprimă în 2013 drepturile fundamentale ale femeilor...Ocupat cu pregătirile de Crăciun, Bruxelles-ul tace...