“Ori sunteţi solidari, ori ne faceţi să pierdem timpul”, le-a strigat premierul italian, Matteo Renzi, şefilor de state şi guverne din UE, la ultima reuniune a Consiliului European. Exasperat de lipsa de consens privind introducerea cotelor obligatorii de repartizare a refugiaţilor ce asaltează coastele Italiei, Maltei şi Greciei, Renzi a recurs la un ton rar întâlnit la acest nivel politic: “Dacă nu puteţi cădea de acord referitor la refugiaţi, nu meritaţi să vă numiţi europeni! (...) Dacă vreţi o bază voluntară, dacă asta este ideea voastră despre Europa, atunci păstraţi-o pentru voi. Ne vom descurca singuri”. Ulterior, în faţa presei, Renzi a avertizat că Europa riscă să devină “casa egoismului”.

O lecţie de pragmatism

Cu numai două săptămâni înaintea acestui tensionat Summit de la Bruxelles, Renzi îl primise cu braţele deschise pe Vladimir Putin, la Expoziţia Universală de la Milano. Această breşă în izolarea impusă liderului rus s-a produs la câteva zile după ce şeful guvernului italian participase la reuniunea din Bavaria a liderilor G7, care au ameninţat Rusia cu înăsprirea sancţiunilor, în caz că va provoca escaladarea conflictului din Ucraina.

Premierul italian nu s-a limitat la componenta politică a vizitei, ci a şi oficializat un contract masiv, cu o valoare estimată la 3 miliarde de euro. Drept urmare, o companie mixtă ruso-italiană urmează să producă, lângă Moscova, în următorii zece ani, 160 de elicoptere de mari dimensiuni, ce urmează să fie folosite în exploatarea resurselor arctice. Regiunea arctică este în ultimii ani tot mai disputată între Rusia şi Occident, pentru depozitele imense de hidrocarburi şi liniile de transport maritim. 

Contractul a fost parafat într-un moment în care Franţa face eforturi să-şi menţină intransigenţa faţă de Rusia, suspendând livrarea celor două nave Mistral, în valoare de 1,2 miliarde de euro, comandate de ruşi.

Când Franţa poate plăti Rusiei penalităţi, fiind fidelă principiului solidarităţii europene, Italia face afaceri profitabile cu autorul celei mai grave încălcări a păcii în Europa după al doilea război mondial

De asemenea, vizita preşedintelui rus la Milano şi Roma a avut loc pe fondul tratativelor dintre Gazprom şi principalul său client european, compania italiană ENI, prima beneficiară a gazelor ce tranzitează Ucraina. Parteneriatul ruso-italian în domeniu e pe cale de consolidare prin implicarea în realizarea noii conducte Turkish Stream, proiect lansat la 1 decembrie 2014, cu prilejul vizitei lui Vladimir Putin la Ankara.

Să nu uităm şi faptul că Matteo Renzi a fost, în martie anul acesta, primul şef de guvern european care a vizitat Moscova după anexarea Crimeei. Vizita a avut loc la câteva zile după asasinarea unuia din principalii opozanţi faţă de regimul Putin, Boris Nemţov.

În vreme ce estul Europei tremură de teama unei Rusii întoarse la brutala sa tradiţie expansionistă, Putin are la Roma un avocat pentru a-i susţine cauza în faţa Occidentului. Un avocat căruia-i plac, desigur, principiile. Mai ales cel al solidarităţii. 

Pe care l-a uitat imediat după Summit-ul de la sfârşitul lunii iunie, pentru a încheia o serie de acorduri cu preşedintele Nursultan Nazarbayev. În consecinţă, Kazahstanul – aflat într-o uniune vamală şi economică eurasiatică, din care fac mai parte Rusia, Belarus, Armenia şi Kirghistan – e pe cale de a deveni poarta de intrare, în condiţii legale, a produselor occidentale pe piaţa rusă, ocolind sancţiunile internaţionale.

Europa solidarităţilor convenabile

La încheierea Summit-ului şefilor de state şi guverne din UE de săptămâna trecută, primul ministru belgian, Charles Michel, decepţionat de menţinerea bazelor voluntare ale repartizării refugiaţilor şi solicitanţilor de azil, declara:

"Am constatat că solidaritatea există pentru unele ţări doar atunci când le convine"

S-a vrut o critică la adresa statelor central şi est-europene, în special a celor baltice şi din Grupul de la Vişegrad (Polonia, Cehia, Slovacia şi Ungaria), care s-au opus categoric cotelor obligatorii. Din păcate, se dovedeşte a fi un adevăr general valabil în Europa momentului: solidaritatea e clamată numai când devine avantajoasă.

Divergenţele de opinii au săpat o falie nu doar între ţările membre, ci şi la vârful instituţiilor europene. E elocventă, în acest sens, disputa dintre preşedintele Consiliului European, polonezul Donald Tusk, şi cel al Comisiei, luxemburghezul Jean-Claude Juncker, în spatele cărora s-au grupat noile, respectiv vechile state ale UE. Lui Tusk i se reproşează că se erijează, la Bruxelles, în purtătorul de cuvânt al esticilor focalizaţi pe conflictul din Ucraina şi "obsedaţi" de Rusia. De cealaltă parte, tema migraţiei a devenit prioritatatea Comisiei, care şi-a propus să elaboreze un “răspuns european”.

Din păcate, proiectul propus de Comisia Europeană urmăreşte doar atenuarea unui simptom, fără să vizeze cauzele crizei migranţilor. De aceea, instituirea cotelor de distribuţie pe ţări poate echivala cu deschiderea unei cutii a Pandorei.

“Rusia, partenerul nostru natural”

Înainte, însă, de a discuta grava temă a migraţiei, Uniunea Europeană ar trebui să se lămurească asupra sensului şi limitelor solidarităţii între ţările membre. Pentru că Matteo Renzi nu s-a sfiit, miercuri, la Universitatea din Berlin, să critice “tendinţa unora din Europa de Est de a vedea Europa drept un bastion împotriva Rusiei", “viziune greşită”, căreia preşedintele Consiliului de Miniştri al Italiei i-a opus o pledoarie pentru ca Rusia “să redevină partenerul nostru natural în lupta împotriva terorismului”.

Când cere ca Europa să nu se poziţioneze împotriva Rusiei, Renzi nu face altceva decât să promoveze cauza celui care a călcat în picioare graniţele unui stat european şi care continuă să profereze ameninţări grave la adresa vecinilor săi.

Dacă liderul italian se simte mai solidar cu agresorul rus decât cu aliaţii săi din UE şi NATO, ar putea să fie mai puţin patetic pe tema solidarităţii în faţa migranţilor

Pentru că, dacă ar degenera situaţia din Ucraina şi s-ar multiplica numărul solicitanţilor ucraineni de azil în ţările UE (14.000 de cereri în 2014, de 13 ori mai multe decât în 2013), cât de solidare s-ar dovedi Italia şi ţările nord-europene cu esticii din prima linie a potenţialului exod?

Când ipocrizia ajunge în acest punct, ar fi bine ca est-europenii să spună lucrurilor pe nume: fără o strategie europeană în faţa Rusiei, nu poate exista o strategie europeană în criza migranţilor. Din păcate, numai aşa se mai poate ajunge la solidaritate în Europa de azi.