Simptomul Asselborn şi dezagregarea UE

E pe cale Europa să devină o circă de miliţie? Liderul CE, Juncker şi ex-ministrul său de Externe aplică tactica „good cop, bad cop”. Poliţistul „bun” apelează la inimi. Cel „rău” i-o trage celui care pare s-o aibă „de piatră”.

Le-au ţiuit rău urechile, mai nou, observatorilor fenomenului european.

„Uniunea Europeană să facă bine să dea afară Ungaria” din Comunitate, a declarat pe un ton lătrat, poliţistul rău. Căci Budapesta nu s-ar fi comportat cuminte „în criza refugiaţilor”. Regimul Orban ar fi încălcat sacrosanctele valori (de omenie) „ale Europei”, nerespectând drepturile omului, s-a plâns, pe un ton neobişnuit de ridicat, luxemburghezul Jean Asselborn, timp de decenii ministru de Externe şi mână dreaptă a actualului preşedinte al Comisiei Europene, Jean Claude Juncker.

Care, ca poliţist „bun” ce se află, a întors foaia subit. Juncker a pretins brusc în Parlamentul Europei, că nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase, iar participarea statelor UE la distribuirea (obligatorie, potrivit Comisiei sale) de refugiaţi în Europa, va trebui să vină „din inimă”, nu silnic, ci pe bază de voluntariat...

Dar oare ce l-o fi apucat pe altminteri, când se cere, politicosul, birocraticul, raţionalul, tacticosul şi pacifistul politician din Luxemburg, să facă revendicări nerealiste, de vreme ce nu există mecanisme de expulzare din Uniune a unor ţări, la adresa trufaşei Ungarii, ceea care s-a încăpăţânat, în plină criză a migraţiei, s-o inoportuneze şi s-o sfideze pe Angela Merkel? La ce sunt bune radicalele şi agresivele solicitări în contra ungurilor? Articulate, nota bene, pe un ton strident? Chiar înţepat la culme? Să-l fi lovit oare strechea pe sărmanul diplomat?

L-am remarcat frecvent pe Asselborn susţinând fervent poziţii apropiate de regulă de cele ale Berlinului. Poziţii nu arareori pline până la a da pe dinafară de înţelegere faţă de un Putin sau de un Erdogan, prea puţin principiale când au părut să fie necesare în termenii realpolitichiei. Dar diplomatul luxemburghez poate şi altfel.

Ieşirea mai nouă a lui Asselborn e un simptom tipic pentru eurocraţi. Proşti nu-s. Chiar dimpotrivă.

Omul s-a evidenţiat în repetate rânduri şi prin vorbe mari şi tari. Ba chiar şi prin atacuri de apoplexie retorică înfierând cu o exemplară principialitate America, de pildă. Spre exemplu, dacă, după nine eleven, superputerea a îndrăznit să avanseze opinii mult diferite de ale Germaniei cancelarului Schröder în politica faţă de Orientul Mijlociu. A osândit în repetate rânduri Israelul. Bunăoară, dacă statul evreu s-a încumetat, după o prea îndelungată fază de răbdare, să-şi disloce forţele armate să restabilească pacea la graniţa cu Gaza printr-o ripostă manu militari în contra tirurilor de rachete lansate asupra localităţilor israeliene de o grupare teroristă precum Hamas.

Cu astfel de ocazii, ministrul Benelux n-a pregetat să-şi caute şi să-şi depisteze, invariabil, vâna „morală”, rău inflamată şi plasată, întru răcorire grabnică, în slujba apărării agresorilor. Sau teroriştilor. Ieşirea mai nouă a lui Asselborn e un simptom tipic pentru eurocraţi. Proşti nu-s. Chiar dimpotrivă.

S-au prins că în Europa umblă nestingherită, ajutată deopotrivă de terorism, de integrarea deficitară a unor largi segmente musulmane, de propaganda putinistă, dar şi de un globalism cu polonicul, promovat de establishment-urile de stânga, o fantomă, sub forma spaimei depeizărilor. Teama se plimbă liberă, de mână cu stafia angoaselor identitare, a fricii de alienare etnică şi religioasă.

Împreună cu incapacitatea elitei de a rezolva problema prin intimidarea durabilă a celor care mai ţin la ideea, în opinia progresiştilor relativişti caducă, de perpetuare a naţiunilor şi a moştenirii iudeo-creştine a Europei, temerile cu pricina au reuşit să emoţionalizeze până în rărunchi politica europeană. Demonul emoţionalizărilor a pus de varii succese electorale zise populiste şi, mai cu seamă, de un Brexit. Pe moment împinge taberele din Uniune în autism şi în ispita mutuale excomunicări.

„Stafia” a determinat, în consecinţă, statele central-europene, în speţă cele din grupul de la Visegrad, conduse de Ungaria, precum şi Austria vecină, să încerce să preia iniţiativa. Şi, prin ea, controlul asupra casei comune, devenite un bântuit castel, ca să frâneze imigraţia. Le-a împins, simultan, să vrea substituirea misiunii de echilibrare a Regatului Unit, prin asumarea unei părţi a rolului englezilor într-o comunitate în care stăpânii eurocraţi din vechea elită de stânga au intrat în defensivă, iar Germania, dezbinată ea însăşi, se exersează, jucând solitaire.

În vaste zone ale Europei a devenit din ce în ce mai greu de tolerat elita care, ca şi cum n-ar fi greşit deloc, lăsând Uniunea pradă tendinţelor centrifugale, pare să vrea să se eternizeze la putere prin eliminarea stingheritoarei disidenţe central şi est-europene.

Pe scurt, statele central-europene tind să considere că Uniunea Europeană, aflată în plină dezmembrare, nu se va salva de pericolul dezagregării totale decât printr-un amplu proces reformist. Întrebarea cheie, în context, vizează direcţia şi conducerea unui atare proces.

Cine anume are autoritatea şi capacitatea să-l cârmuiască, în condiţiile discreditării actualei conduceri a Uniunii, care n-a catadicsit nici măcar să facă gestul de minimă morală de a demisiona în urma dezastrului materializat prin Brexit? Şi-apoi, acest proces va fi de dreapta? Naţionalist? Ori mai degrabă de stânga? Globalist?

În vaste zone ale Europei a devenit din ce în ce mai greu de tolerat elita care, ca şi cum n-ar fi greşit deloc, lăsând Uniunea pradă tendinţelor centrifugale, pare să vrea să se eternizeze la putere prin eliminarea stingheritoarei disidenţe central şi est-europene.

Or, cum să-şi recupereze vechea elită măcar o brumă de legitimitate dacă nu preia controlul asupra procesului emoţionalizării şi asupra discursului care-l alimentează? Nu întorcându-l pe dos? Întrucât, prin challengerii populişti, iraţionalul discurs identitar pare capabil să modifice din temelii geografia politică a Europei, eurocratul şef din Luxemburg îşi va fi spus, probabil, că isterii poate şi el. Că-n loc de revenirea la raţiune ar putea ajuta, mai ştii, vreun heterodox „ba pe a mă-tii”, stropşeli în speţă nu mai puţin nevrotice decât ale fanaticilor dreptei radicale, ori ale stângii fundamentaliste. Zis şi făcut.

Flegma lui Asselborn, cea atipică disciplinaţilor eurocraţi, n-a pregetat să depăşească în zbor planat întregul Mitteleuropa spre a ateriza dincolo de gardul edificat de unguri spre a-i opri pe refugiaţi.

În replică, regimul de la Budapesta, care numai uşă de biserică nu e, cu exaltarea sa funestă a ideii de „democraţie iliberală”, are motive să exulte, nu să se jeneze. Căci provocarea foarte calculată, doar aparent neurastenică a mâinii drepte a lui Juncker, i-a forţat, potrivit unui editorialist german, pe omologii lui Viktor Orban din întreaga Europă, să se solidarizeze cu liderul maghiar.

Scandaloasa trâmbiţă a lui Asselborn, care ar fi vrut să sune marea adunare în Europa de partea elitei asediate de beligeranţii populişti, precum şi, chipurile, de partea „valorilor”, sfârşeşte astfel în jalnic falset. Trâmbiţaşul i-a încurajat pe antidemocraţi, adâncind clivajul continentului, în loc să pună umărul la aplanarea crizei.

Simptomul Asselborn e o parte a sindromului UE. Comunitatea moare. Dar mai degrabă de ruşine, decât de duşmani. Moare cu zile, din pricina vacuităţii totale dindărătul ieşirilor şi calculate şi de-o fatală ipocrizie şi inanitate a politicienilor ca frunza, care-i alcătuiesc elita, dar nu iubesc decât puterea.