Septembrie 2016: noile alianţe din Europa, structuri de forţă, structuri ale refuzului, linii interne de fractură?

Se anunţă, cel puţin văzută de la Bruxelles, o toamnă cum nu mai fuse alta în memoria comunitară. Se adună semnalele unei crize identitare dar, în aceeaşi măsură, încep reacţii de coagulare rapide care anunţă schimbări, repoziţionări şi alianţe. Să vedem în ce măsură ele pot marca noi structuri de forţă, structuri ale refuzului sau chiar, la limită, linii de fractură.

Pe 16 septembrie, vom avea la Bratislava un Summit european în care, cu certitudine, cel puţin un grup de State Membre va vrea să discute în termeni foarte serioşi, poate ultimativi, probabil chiar definitivi, problema extrem de spinoasă şi sensibilă a Turciei. Opţiunile sunt extreme, de la poziţia fără ambiguităţi a Austriei (la care se raliază şi cea exprimată de reprezenantul oficial al partidului liberal danez aflat la guvernare) care cere întreruperea definitivă a negocierilor de aderare cu Turcia, până la cea a lui Jean Claude Juncker, Preşedintele Comisiei Europene pentru care o asemenea eventualitate ar constitui „o enormă greşeală politică”. Miza imediată o constituie perspectiva ca Turcia să decidă imediat prima şi cea mai la îndemână măsură de retorsiune, adică ridicarea barierelor care ţin cei 3 milioane de refugiaţi în taberele de pe teritoriul său, coşmar la care nimeni nu ştie dacă Europa are cum să reziste, odată reactivat fluxul imposibil de controlat pe ruta terestră prin Balcani.

Dar, pe fundal, marea întrebare – la care liderii europeni vor trebui să fie pregătiţi să răspundă – este dacă, da sau nu, îşi vor asuma crearea unei falii politice care, izolând Turcia, va putea crea şi o justificare pentru decizia lui Erdogan de a se apropia şi mai mult de Moscova. Cu toate consecinţele care decurg din această repoziţionare pentru tot ceea ce înseamnă regiunea Mării Negre şi apoi, mai departe, a Caucazului de Nord şi întreg Orientului Apropiat.

Pe de altă parte, având în minte toate acestea, liderii europeni ar trebui să spună care este (dacă în politica la acest nivel poate exista o asemenea delimitare) ceea ce se consideră drept „limită acceptabilă” a represiunilor violente din Turcia şi de unde începe orizontul eventualelor sancţiuni europene. Posibilitate despre care deja se vorbeşte în cazul în care Parlamentul turc va valida reintroducerea pedepsei cu moartea...

Dar lista problemelor este departe de a se fi sfârşit.

La Summit, liderii europeni vor avea în faţă propunerea concretă promisă de Grupul de la Vişegrad în vederea revitalizării construcţiei europene, cu câteva mari noutăţi (care trimit spre o refacere sau amendare a Tratatului): un rol mai mare acordat parlamentelor naţionale în cadrul procesului legislativ european, dar şi întărirea masivă a atribuţiilor Consiliului European în defavoarea Comisiei Europene. Cei din Grupul de la Vişegrad dau vina pe Comisia Europeană şi pe Juncker în special pentru BREXIT provocat de managementul defectuos la Bruxelles al problemei migraţiei, „decizia luată fiind cea mai proastă posibilă” după cum afirma Primul Ministru Viktor Orban. Susţinut de omnologul său polonez Beata Szydlo care spunea la rândul său că „provocările actuale arată că Uniunea Europeană instituţională aşa cum a fost ea concepută până în prezent nu răspunde aşteptărilor cetăţenilor europeni”.

Nu va fi o discuţie simplă deoarece, vă reamintesc, pe 2 octombrie urmează referendumul din Ungaria asupra problemei migraţiei. Previzibil, rezultatul său va consemna respingerea politicilor europene în domeniu, cu deosebire a cotelor obligatorii de relocare calculate şi decise de Comisia Europeană după o schemă proprie de calcul.

Pe fond, Grupul de la Vişegrad  amorsează acum o discuţie extrem de delicată şi esenţială, cea niciodată rezolvată în UE, privind gradul de suveranitate naţională versus obligativitatea respectării unor decizii comunitare...Discuţie cu un potenţial realmente exploziv, mai ales în contextul actual.

Dar, până la data Summitului de la Bratislava, urmează să apară o nouă alianţă în Europa, a doua formulă ce ar fi oficializată ca un cadru de cooperare instituţională după Grupul de la Vişegrad. Este vorba despre Alianţa statelor din sudul Europei, demers amorsat de primii miniştri Alexis Tsipras şi Matteo Renzi cu ocazia Summitului de la Bruxeles din luna iunie a acestui an.

Este vorba despre o posibilă alianţă anti-austeritate din care să facă parte ţările ai căror reprezentanţi se vor întâlni la Atena, pe septembrie: Franţa, Italia, Spania, Portugalia, Cipru şi Malta (plus ai ţării gazdă). Programul se concentrează asupra unui răspuns comun la dificultăţile cu care se confruntă ţările din sudul Europei pe plan economic, politic şi instituţional, mai ales a austerităţii impuse de politicile europene, dar şi a migraţiei ilegale. Dacă subiectul vă interesează, puteţi citi aici  (https://issuu.com/primeministerofgreece/docs/joint_statement_final.docx ) declaraţia finală semnată în aprilie de Tsipras şi de omologul său portughez  Antonio Costa în care sunt denunţate politicile europene, pornind de la constatarea că „economiile sunt deprimate şi societăţile divizate din cauza politicilor de austeritate” decise de Bruxelles...Şi, previzibil, acesta ar putea să fie şi tonul revendicărilor ce vor fi exprimate de reprezentanţii acestei noi alianţe de state ce ar putea marca, oficial, intrarea în joc a unei formule instituţionale a statelor din sud, statele sărace  şi confruntate cu problema unui şomaj endemic şi a unei reale instabilităţi economice.

 Dacă adăugăm la tot acest peisaj mai vechiul neoficial dar foarte activ „grup al nucleului de forţă” condus de Germania,avem definit  foarte exact un tablou a ceea ce este acum marea schimbare a toamnei 2016: o Uniunea Europeană instituţională cu Bruxelles în centru, cu politicile sale din ce în ce mai criticate şi dezavuate, şi apariţia din ce în ce mai vizibilă a alianţelor regionale, grupate în primul rând în jurul unor interese regionale sau sub-regionale, dar în orice caz a unor caracteristici comune sociale, economice, de perspective partajate.

O tendinţă care tinde să se accentieze pe măsură ce problemele sunt tot mai mari şi migraţia ilegală nu este rezolvată şi nu există soluţii acceptatesau acceptabile fie şi măsar pentri o majoritate din Statele Membre.

Risc real de atomizare şi regionalizare a visului european? Desigur, căci aceasta a fost şi este principala primejdie deschisă de BREXIT. Desigur căci, pe timp de criză, aceasta este prima tentaţie logică a tuturor guvernelor: renaţionalizarea surselor de control politic şi decizional.

Şi cu Europa Unită cum mai rămâne? Întrebarea are o nuanţă de disperare căci, în paralel cu mişcările intere europene de fragmentare în cluburi de putere, la est de noi începe să ia formă o alianţă de mari puteri, amestec ciudat şi interesant de democraţie şi dictatură, adaptat unui spaţiu cu alte tradiţii de structurare politică. O construcţie adversă nouă şi care devine competitivă tocmai pentru că Europa liderilor politici nu poate (sau nu vrea să poată) să dea un răspuns identitar real.

Ne interesează aceste dezvoltări? Avem vreo părere, o opinie, le luăm în calcul pentru formularea unor opţiuni strategice pe termen mediu şi lung? Avem oare sau vom avea rapid un răspuns în ce priveşte întrebarea legată de apartenenţa noastră (sau colaborarea sau cooperarea) cu aceste cluburi de putere care-şi crează, aici lângă noi şi deocamdată fără noi, propriile spaţii de influenţă şi putere?