Cooperarea central europeană în domeniul apărării (CEDC) a fost creată în 2010, cu preşedinţie rotativă, prima sa reuniune având loc în iunie 2012 la Frauenkirchen (Austria). Concepută iniţial ca un nucleu regional de apărare comună prefigurând eventual una dintre formulele gândite să dea substanţă cooperărilor viitoare din cadrul armatei europene, organizaţia a transmis anul trecut un prim semnal demn de luat în seamă atunci când conferinţa de la Viena a miniştrilor Apărării din CEDC (cărora li s-au alăturat însă şi cei din Polonia, Serbia, Macedonia şi Muntenegru) s-a centrat exclusiv pe problema migraţiei ilegale. Cu acea ocazie s-a adoptat un Plan Comun de Acţiune vizând securizarea frontierelor externe şi continuarea blocării cât mai ermetice a „Rutei Balcanice“.

Foto: reuniunea miniştrilor CEDC, iunie 2017

Şi de această dată, în reuniunea de la Praga, problema migraţiei ilegale a fost singurul subiect de discuţie, căci în comunicatul final se solicită miniştrilor de Interne să continue aplicarea Planului Comun de Acţiune şi să-l finalizeze în cel mai scurt timp posibil. În declaraţia respectivă se notează că există o analiză comună a situaţiei care facilitează o mobilizare rapidă şi comună de forţe şi capacităţi specifice în domeniul civil, al poliţiei şi armatei, sarcina cea mai importantă fiind protecţia frontierelor externe ale UE. Se anunţă, în continuare, dorinţa de a se continua întărirea cooperării în domeniu şi, în caz de nevoie, oferirea de asistenţă reciprocă pentru a asigura managementul crizei migranţilor, specificând opoziţia lor fermă şi fără compromisuri faţă de relocarea obligatorie a migranţilor.

Foarte interesantă mişcare. În sine, deoarece este o demonstraţie de forţă suplimentară în bătălia care opune statele respective instituţiilor europene şi principiilor iniţial votate chiar cu participarea şefilor de state şi guverne din ţările respective. În acelaşi timp, are şi o relevantă valoare contextuală deoarece poate fi privită ca un strigăt de disperare al ţărilor aflate pe „Ruta Balcanică” şi care au suferit masiv şocul primului val de migraţie în faţa posibilităţii din ce în ce mai îngrijorătoare ca relaţia cu Turcia să explodeze definitiv şi iremediabil, rezultatul fiind un val de migraţie eponenţial mai important decât primul. Ordinul de mărime prognozat - numai din direcţia Turcia - fiind între 3 şi 5 milioane de persoane.

Situaţie probabilă şi din ce în ce mai credibilă după decizia Parlamentului European de a propune încheierea negocierilor de aderare cu Turcia în cazul în care această ţară va adopta seria de măsuri anunţate de modificări consituţionale, reintroducerea pedepsei cu moartea fiind cea mai dragă preşedintelui Erdogan...

Ce va urma? În mod previzibil, deschiderea unei noi faze în relaţia conflictuală între Comisia Europeană şi ţările respective, poziţia comisarului Dimitris Avramopoulos fiind foarte dură, reiterată săptămâna trecută:

Acestea valori fundamentale se aplică pentru toate politicile noastre, iar cea privind migranţii nu constituie o excepţie. Nu putem şi nici nu vom lăsa singure acele state membre care au o frontieră externă. Iar când este vorba despre relocare, lucrurile sunt absolut clare: implementarea deciziei Consiliului European privind relocările este o obligaţie legală, nu o alegere”.

Reamintesc faptul că, în acest moment, Comisia Europeană a demarat procedurile legale de sancţionare a Ungariei, Republicii Cehe şi Poloniei pentru refuzul lor de a prelua „cota” de refugiaţi ce le revine prin acordul oficial semnat în 2015. Ungaria şi Polonia nu au acceptat niciun fel de relocare de migranţi ilegali, iar Republica Cehă a acceptat 12 cazuri.

Situaţia este extrem de complicată deoarece fiecare dintre părţi nu pare nicidecum gata să cedeze, iar presiunile se intensifică atât din cauza factorului extern de care aminteam (foarte probabilă criză majoră în relaţia comunitară cu Turcia), dar şi din pricina actelor teroriste care se succed cu o viteză teribilă, sursa lor principală fiind islamismul fundamentalist cu adepţii săi din comunităţile musulmane stabilite în marile oraşe occidentale.

Combinaţie nefericită care alimentează un discurs precum cel al premierului Viktor Orban care afirma recent că:

Azi, trăim într-un moment în care întreaga politică internaţională este un câmp de luptă. Sunt în joc independenţa şi libertatea naţiunilor europene, iar în centrul acestui câmp de luptă se află migraţia. Cea mai mare dezbatere din Europa de azi este despre migraţie, de asta depinde viitorul nostru şi soarta Europei în general...Nu dorim societăţi separate, nu dorim schimburi de populaţie şi nu dorim să înlocuim civilizaţia creştină cu una de alt gen. Iată de ce clădim bariere de apărare, ne protejăm şi nu permitem migranţilor să vină peste noi”.

Cu ce perspective de soluţionare în viitor? Două.

Prima soluţie, cea în care cred, este întărirea măsurilor comune europene de protejare a frontierelor, cu forţe de reacţie comune, cu baze de date unificate şi o legislaţie foarte dură de control a migraţiei, dar şi a modului în care s-au integrat sau nu cei admişi conform procedurilor de azil şi returnarea imediată a tuturor celor care se află în situaţie ilegală sau de şomaj prelungit şi nejustificat.

A doua soluţie, cea de disperare, aceea de formare a unor grupuri de state care să organizeze misiuni militare, de poliţie şi civile pentru a răspunde unor situaţii de criză în domeniul migraţiei nu este una funcţională decât pe termen imediat şi scurt, dar inutilă în cazul în care va trebui să se facă faţă unui şoc de mari proporţii. Forţele reunite ale acestor state, izolate de restul iniţiativelor europene, cel mult vor putea bloca pentru un timp oarecare, mă tem că nu foarte multe, doar Ruta Balcanică. Dar un flux foarte mare de oameni, la dimensiunea de milioane de persoane, poate rupe orice barieră sau zid de apărare, mai ales că este vorba despre ţări mici sau foarte mici, cu capacităţi reduse de reacţie.

Întrebarea este cât de rapidă va fi mobilizarea europeană împreună cu adoptarea legislaţiilor specifice (printre care şi cea de modificare a celei existente privind dreptul de azil), creşterea numărului şi forţei echipelor FRONTEX, dar şi operaţionalizarea unor grupuri militare complexe (combinaţie de armată, grăniceri, pază de coastă, poliţie, jandarmerie şi forţe speciale) şi cu dotare specifică pentru intervenţii în blocarea şi respingerea unui flux foarte masiv de migranţi.

Dacă nu, dacă statele Europei centrale şi de est vor avea impresia că vocea lor nu este ascultată şi că reacţia europeană se rezumă doar la sancţiuni, atunci, foarte uşor, putem să ne imaginăm un scenariu în care exasperarea poate alimenta în continuare extremismul, naţionalismul exacerbat cu folosirea religiei ca armă de solidarizare într-o revoltă antieuropeană.