Nu e nimic surprinzător, dar ar putea să fie o atitudine cu consecinţe nefericite pe termen lung, căci să nu ne trezim din nou nepregătiţi la învolburarea masivă care să cuprindă Balcanii şi care, aşa cum s-a dovedit de atâtea ori în istorie, se poate tranforma în conflict deosebit de intens şi care să se internaţionalizeze cu o viteză uluitoare.

Ucraina de-abia de acum înainte se pregăteşte s-o apuce pe drumul unei posibile dezmembrări statale provocate de un război civil cu puternice componente religioase instrumentate politic. Acolo conflictul se desfăşiară în spaţiul confesional creştin, fireşte cu excepţia Crimeii, asta în cazul în care, vreodată, se va întoarce sub autoritatea Kievului.În consecinţă, ca acum, în Ucraina ar urma extinderea războiului între cele două biserici ortodoxe, fiecare supusă unei alte autorităţi, conflict care este şi va fi cu siguranţă alimentat de interesele discordante ale greo-catolicilor, catolicilor şi, mai nou, ale sectelor evangheliştilor, fiecare cu propria sa agendă şi interese subordonate unei gândiri politico-misionare proprii. Şi-au mai dat şi în trecut cu crucile în cap (vedeţi istorii relevante în perioada celui de-al doilea Război Mondial).

Dar în Balcani, povestea este infinit mai complicată, tocmai pentru că, istoric vorbind, implantările de comunităţi religioase s-au întrepătruns în ritmul diverselor stăpâniri, balansând creştinismul ortodox sau catolic cu prezenţa din ce în ce mai solidă a comunităţilor musulmane care păstrează cu reverenţă şi pioşenie militantă amintirea timpurilor în care adusesră Balcanii sub lumina Semilunii.

Occidentul s-a înşelat profund - sau s-a şi lăsat înşelat deoarece aşa era cel mai comod - atunci când a susţinut că spargerea şi desfiinţarea Iugoslaviei, mărunţirea sa în mici entităţi ordonate după criterii etnice, avea să fie cea mai bună rezolvare imaginabilă. Cu promisiunea fermă că viitoarea apartenţă la UE avea să garanteze implantarea Paradistului Terestru, prefaţat de prezenţa misiunilor NATO. Au greşie şi asta de-abia de acum înainte se va vedea exact cu ce cost.

Îngrijorările au un rost deoarece jocurile intoleranţei motivate etnic au reînceput în Bosnia-Herţegovina acolo unde liderul Republicii Sârbska a iniţializat procsul retragerii instituţionale din structurile comune decise odată prin acordul de la Dayton. Şi, brusc, exact ca acum 30 de ani, urechi atente au prins semnalul că s-ar putea strica din nou echilibrul zonal şi că ar fi momentul trimiteii unui mesaj că cineva ar fi gata să intervină după modelul acţiunii din Siria.

Şi aşa se face că  Hulusi Akar (foto), ministrul apărării din Turcia, a anunţat în urmă cu câteva zile că ţara sa este gata să acţoneze ca meditor în criza etnică apărută în Bosnia-Herţegovina, acţionând în favoarea stabilităţii acestei ţări. Desigur, mesajul acesta iniţial este vag şi deloc elaborat, aşa cum cer regulile implicării diplomatice: "Noi vedem Bosnia-Herţegovina drept un întreg. Am făcut tot ce ne-a stat în puteri pentru unitatea şi stabilitatea ţării şi vom continua să facem asta şi în continuare...Dacă se solicită acest lucru, Turcia poate acţiona ca mediator în Bosnia-Herţegovina". Un mesaj care vine să dea un sens suplimentar, activ-actual, remarcililor generale făcute de Erdogan cu ocazia comemorării în iulie anul acesta a masacrului de la Srebrenica pe care l-a caracterizat drept "o pată neagră în istoria Europei şi a umanităţii...o rană deschisă mereu în inimile noastre şi care încă sângerează, chiar dacă au trecut 26 de ani". Semn că este şi trebuie să rămână vie amintirea momentului în care 8000 de musulmani au fost ucişi atunci când trupele sârbe au atacat Srebrenica în 1995, asta în ciuda prezenţei unei forţe daneze extrem de bine înarmate şi care avea mandat ONU de a acţiona pentru protecţia populaţiei civile. S-a retras vitejeşte în cazarmă şi a lăsat tragedia să se întâmple până la capăt.

Reacţia de acum a Turciei este o problemă în sensul că ar fi extrem de posibil ca ea să alimenteze tensiunile în creştere dinttre comunitatea busulmană şi cea sârbă, în contextul în care, deja, şi alţi lideri europeni instrumentalizează situaţia şi aruncă cu mesaje nefericte, aşa cum este cel recent lansat de Viktor Orban. Premierul Ungariei, aşa cum precizează secretarul de stat purtătorul de cuvânt Zoltan Kovacs, a spus că problema cu Bosnia este cum să integrezi în UE o ţară cu 2 milioane de musulmani". Adăugând şi faptul că "există anumite ţări care nu doresc să includă ţările din Balcanii de Vest".

Exact tipul de mesaj care ridică semne uriaşe întrebare şi justifică attudine deja prezente în spaţiul Balcanic în ţările din fost Iugoslavie aflate acum în dificilul proces al integrării în UE şi NATO, ca urmare exact a asigurărilor şi reasigurărilor de securitate date în principal de SUA şi de ţările reprezentative din UE privind stabilizarea situaţiei post-conflict. Asta a fost esenţa nu numai a Acordurilor de la Dayton (foto din momentul semnării în prezenţa preşedintelui Clinton), ci şi a tuturor discuţiilor, negocierilor şi înţelegerilor cu UE şi NATO.

Dacă Acordurile de la Dayton sunt lăsate a fi torpilate, discreditate sau desfiinţate şi ignorate, războiul nu este deloc departe şi va redubla ca intensitate, alimentat acum şi de memoria atrocităţilor din precedetul episod de război civil. Ar însemna, spre exemplu, că au dreptate cei care, asemeni lui Halid Genjiac, membru în echipa negociere bosnică la Dayton, acum secretarul general al Partidului pentru Acţiunea Democratic, cel mai mare partid politic din Bosnia, spun că "Acordurile de la Dayton au fost folositoare pentru a duce la încheiera războiului, dar nu şi pentru crearea unui stat".

Dacă încep să se spună asemenea vorbe, cât de departe va merge drumul care se deschide? Americanii au garantat soluţia Dayton şi angajamentul lor de securitate este posibil să dispară, neluat deloc în seamă nici de sârbi şi nici de musulmani, fiecare beneficiind de sprijin extern şi cu dorinţa de a reintegra orizinturi mai vechi sau mai noi de independenţă pe baza unei formule etnice şi confesionale. Şi asta ar aduce, aproape automat, reînceperea coşmarului. Iar legenda celor trei maimuţe înţelepte care nu văd, nu aud şi nici nu vorbesc poate să aibă i o continuarea contemporană, prefaţată de imaginile din "Planeta maimuţelor":

Poate că încă n-am ajuns acolo. Poate este doar o imagine a ceea se poate să fie dar nu va fi niciodată. Asta dacă ne bazăm pe înţelepciunea speciei umane de a nu pleca, predilect, la vânătoarea propriei sale posibilităţi de supravieţuire.

Haideţi să ne bazăm pe asta. E un pariu ca oricare altul.