Ca să intuieşti unele resorturi subtile ale agresiunii ruse din Ucraina e important, de pildă, să cunoşti faptul că la 1850 spaţiul ucrainean asigura 75% din totalul exporturilor uriaşului Imperiu Ţarist; că deficitul bugetar al Rusiei era acoperit atunci cu banii obţinuţi pe cerealele din Ucraina; că, pentru a exporta aceste cereale, oraşul Odessa, fondat abia în 1794, a beneficiat aproape imediat, din 1865, de o cale ferată; şi că, de atunci, Odessa a fost ţinta agresiunii turco-germane (Bătălia de la Odessa, octombrie 1914), a lui Hitler şi Antonescu (Asediul de la Odessa, 1941) şi a expansionismului rusesc în 2022 (cu un potenţial nou Asediu de la Odessa în zilele următoare). Mai e util să înţelegi faptul că stalinismul în forma sa finală – cea care s-a conturat în anii 1930 – a fost profund modelat de lupta bolşevicilor pentru a pune mâna pe cerealele fermierilor ucraineni. Că oamenii cei mai loiali şi mai fanatici ai lui Stalin (Sergo Ordzhonikidze, Lazar Kaganovici, Molotov, Mikoian) erau trimişi în anul de graţie 1928 în misiune nu la vreo frontieră militară, ci în Regiunea Centrală a Cernoziomului, în Ucraina şi pe Volga, pentru a confisca grâne.

Plecând de la astfel de premise istorice, e important să urmărim ce se întâmplă în această perioadă cu cerealele din Ucraina sau România; implicaţiile economice, logistice şi securitare pot fi majore. Ştim, de exemplu, că – în condiţii normale – Ucraina îşi expedia pe mare 98% din cereale. Azi, cu Mariupol şi Odessa blocate, o parte dintre acestea pleacă pe calea ferată către statele din jur (România, Polonia, Ungaria, Slovacia). Problema este că schimbarea ecartamentului căii ferate la ieşirea din fostul spaţiu sovietic generează mari întârzieri – doar în Polonia sunt blocate peste 1000 de vagoane cu cereale. Deşi România şi-a probat sprijinul pentru Ucraina inclusiv prin deschiderea de a transporta cereale ucrainene prin portul Constanţa, situaţia din Marea Neagră necesită la rândul său o mare atenţie şi coordonare internaţională, pentru că aici au fost detectate mine în derivă pe coridorul de transport al cerealelor spre Orientul Mijlociu (în apele României, Turciei, Bulgariei).

Au existat acuzaţii reciproce între Rusia şi Ucraina privind paternitatea acestor mine – fără dovezi concludente, având în vedere faptul că ambele state le deţin, dar şi că informaţiile sau negaţiile venite dinspre Kremlin sunt azi total lipsite de credibilitate. În mod normal, utilizând recomandările Centrului de Transport Maritim al NATO, pericolul unui accident poate fi drastic redus.

Totuşi, pentru a asigura rezilienţa acestui coridor de transport vital, trebuie monitorizat cu atenţie (şi prevenit) scenariul unui act ostil (ca formă de război hibrid) prin care minele să afecteze grav – poate chiar să blocheze, în cazul unui incident major – fluxul cerealelor din regiune. Un astfel de act ostil (neasumat formal) ar afecta interesele economice ale Ucrainei sau României şi ar putea genera rapid o criză de aprovizionare în zona Orientului Mijlociu şi Africii, cu implicaţii asupra fluxurilor de migraţie. E inutil să mai adaug cât de influente sunt crizele refugiaţilor din spaţiul MENA (Middle East and North Africa) inclusiv în ecosistemul jihadist. Iar astăzi, pe fondul întârzierilor în livrări, preţul alimentelor din Tunia a depăşit semnificativ pragul ridicat de la momentul declanşării Primăverii Arabe. Aşa cum o bătaie din aripi a fluturelui în Europa poate declanşa o tornadă în Texas (the butterfly effect), la fel de bine o mină apărută misterios în Marea Neagră poate genera o presiune majoră asupra securităţii flancului sudic al Uniunii Europene.

Eforturile pe care le fac în aceste zile scafandrii români sau turci, în coordonare cu NATO, pentru a păstra Marea Neagră sigură pentru comerţ sunt – deşi puţin cunoscute – foarte importante pentru stabilitatea globală. Aşa cum a subliniat şi delegaţia Center for European Policy Analysis (CEPA), prezentă în această săptămână la Bucureşti împreună cu generalul (r) Ben Hodges, Marea Negră reprezintă un punct vital pentru securitatea euro-atlantică, vocaţia şi misiunea României fiind să îşi consolideze leadershipul deja recunoscut în regiune.

(Articolul utilizează informaţii din informarea „Resilience Alert” emisă de Comunitatea de Interese Crize şi Urgenţe Complexe din cadrul Centrului Euro-Atlantic pentru Rezilienţă de la Bucureşti).