Se întorc fluxurile de migranţi?

Aşa ameninţă, din nou, Turcia lui Erdogan. Motivul este acelaşi: nerespectarea de către Uniunea Europeană a promisiunii privind liberalizarea regimului de vize pentru cetăţenii turci, aşa cum se prevedea în acordul între Ankara şi Bruxelles, totul la schimb cu ceea ce Turcia face acum, adică închiderea aproape toatală a "robinetului" refugiaţilor pe ceea ce a fost punctul de plecare al valurilor succesive care s-au scurs pe Ruta Balcanică.

Ce zice întru apărarea sa Uniunea Europeană este că, da, acordul există, promisiunea este acolo, numai că nu va fi transpusă în practică decât în momentul în care Turcia va îndeplini condiţiile înscrise doasarul specific din procesul de aderare privind respectarea statului de drept. Îngrijorările fiind enorme datorită acţiunilor de retaliere mai mult decât severă şi de o amploare incredibilă, la scară naţională, ordonate de regimul Erdogan după tentativa eşuată de lovitură de stat militară... Problemele pe care le semnalează experţii Comisiei Europene dar şi europarlamentarii europeni ţin de conţinutul legislaţiei anti-teroriste din Turcia, de prigona împotriva jurnaliştilor care mai îndrăznesc încă să aibă o altă părere decât echipa ultra-conservatoare a lui Erdogan, epurările super-masive la nivel naţional din armată, poliţie, servicii administrative.

În condiţiile în care foarte mulţi dintre politicienii europeni, dintre analiştii politici dar şi dintre membrii misiunilor de observatori europeni care au vizitat Turcia vorbesc despre un adevărat sistem de teroare şi persecuţie instaurat de regimul Ergogan, oare cum să se acorde liberalizarea vizelor, se întreabă acum oficialii europeni? Şi nu este o întrebare la care să existe un răspuns uşor de dat.

Pe de o parte, atât la Bruxelles cât şi în multe dintre capitale, există certitudinea aproape absolută că, oricare ar fi condiţionările pusă de UE, Erogan nu va ceda. Ba chiar se vede că merge cu mult mai departe, anunţând că va semna legislaţia privind introducere pedepsei cu moartea în cazul în care va fi aprobată de Parlament, chiar dacă ştie că un asemenea gest va marca o oprire efectivă a procesului negoscierilor de aderare. Pare ca puţin să-i pese...bluff sau chiar are o altă carte la îndemână?

Reacţia europenilor se face din ce în ce mai vocală, la începutul acestei săptămâni, înregistrând interesanta declaraţie făcută de Alexander Graff Lambsdorff, vice-preşedinte al Parlamentului European, care spunea că liberalizarea vizelor este foarte greu de conceput a fi acordată până în 2017,,,,replica imediată fiind dată de minsitrul de externe turc Cavusolgu care, într-un interviu de ieri pentru Neue Zurcher Zeitung afirma că "rabdarea Ankarei se apropie de sfârşit" şi că, foarte clar, "nu vom face niciun fel de concesii Uniunii Europene" privind conţinutul legislaţiei anti-teroriste.

Teoretic, asta se traduce printr-o ameninţare (oare a câta la număr?) din partea Ankarei că va rupe acordul cu UE şi că, astfel, va reîncepe, extrem de rapid, în interval de zile, întreg coşmarul valurilor de succesive de refugiaţi. Problema poate deveni într-adevăr extrem de serioasă dacă turcii chiar vorbesc serios, căci asta ar duce nunai la revitalizarea Rutei Balcanice pe timp de iarnă, deci în condiţii extrem de grele şi cu un foarte previzibil dezastru umanitar la orizont, dar şi în contextul în care toate taberele de refugiaţi din Grecia sunt pline la refuz...Adăugaţi la asta fluxul de refugiaţi care continuă prin Mediterana centrală, prea puţin influenţat de Operaţiunea SOPHIA a UE, toate speranţele fiind puse în operaţionalizarea misiunii NATO "Sea Guardian". Mai adăugaţi faptul că, din cauza refuzului unora dintre ţările europene de a a da curs solicitării de relocare a migranţilor deja existenţi pe teritoriul UE, cei mai mulţi se află, cum spuneam, blocaţi în Grecia sau în Italia, ţară care a ajuns la un înalt nivel de exasperare şi care motivează gestul lui Renzi de a cere sancţiuni pentru ţările care nu-şi onorează promisiunile de acceptare a numărului convenit de refugiaţi.

Sigur că ar fi o lovitură gigantică dată Europei şi cu consecinţe catastrofale în plan politic căci, de data asta, în asemenea situaţie,  este aproape imposibil să nu urmeze o ridicare rapidă şi spectaculoasă a opţiunilor pentru partidele extremiste, ultra-naţionaliste şi, de ce nu, a unei posibile violenţe sociale, cea a disperării cetăţenilor faţă de creşterea nivelului de insecuritate socială, în mare parte adus odată cu valurile de migranţi.

Dar, la fel de evident, o asemenea mişcare va crea un real antagonism între toate ţările din UE şi Turcia. Cu un rezultat direct, întreruperea sine die a negocierilor de aderare sau chiar renunţarea completă la acestea. Dar şi cu un rezultat indirect, însă la fel de sigur, creşterea nivelului de intoleranţă reciprocă între minorităţile foarte importante de origine turcă şi cetăţenii din diverse ţăr europene, fapt posibil generator, la limită, de tensiuni şi violenţe.

Erdogan ştie foarte bine toate aceste lucruri şi, în acelaşi timp, ştie cât este de importantă ridicarea vizelor pentru proprii cetăţeni, mai ales pentru cei din electoratul majoritar cu venituri medii sau mici, oameni pentru care un contact fără norme limitative cu familiile din vest ar fi însemnat o certă sursă de prosperitate.

Şi atunci? Cui prodest acest şir neîncetat de ultimatumuri către UE, ameninţări care au devenit un fel de retorică uzuală? Dacă ne punem la modul serios această întrebare, atunci, la fel de serios, să luăm în considerare spusele Preşedintelui Erogan, mai precis acea afirmaţie "dacă nu se poate, noi mai avem şi alte alternative la îndemână".

Despre ce poate fi vorba? Din punctul meu de vedere, răspunsul a fost dat deja, în clar, de domnul Erdogan (în acel moment Prim Minsitru al Turciei) pe 25 ianuarie 2013. Nimeni n-a vrut să fie atent. Dar ce a a spus atunci se dovedeşte, poate, linia profundă a unui demers politic care de-abia acum îşi poate căpăta întreaga valoare:

"Dacă acţionezi ca Prim Minsitru al unei ţări cu 75 de milioane de locuitori, începi să cauţi alternative. Iată de ce, ieri, i-am spus domnului Putin: "haideţi, luaţi-ne alături de cei Cinci din Şanghai, faceţi asta şi vom spune la revedere UniunnEuropene. De ce să aşteptăm atât?...Organizaţia e cooperare de la Şanghai este cu mult mai puternică decât UE şi avem valori comune cu membrii săi".

2013...era prea devreme. A trebuit mai întâi să aibă loc o succesiune de evenimente aparent imposibil de legat între ele dar care, în planul strategic, să potenţeze o situaţie reală de mare criză cu componente geo-strategic: migranţii, Crimeea, Ucraina, Siria fiind doar unele dintre ele. Acum Turcia nu mai vorbeşte singură, ci are în spate o alianţă strategică, cea cu Moscova, a devenit actor, dacă nu decisiv, ci cel puţin important, în operaţiunile militare din Orientul Apropiat şi ştie că va fi oricum la masa finală de negocieri, direct sau reprezentată de Rusia. .Alta este acum poziţionarea sa faţă de UE şi, în orice caz, cu totul alta va fi valoarea diplomatică şi politică a refuzului său, atât pe piaţa internă cât şi pe plan internaţional.

Dar, dincolo de toate astea, perspectiva directă este cea a unui nou val masiv de migranţi cu toate consecinţele ştiute până acum dar, în plus, cu informaţia absolut certă că cea mai mare paret dintre "luptătorii străini" mercenari în brigăzile jihadiste vor acum să se întoarcă acasă, adică în Europa, aşteptând un nou prilej de acţiune, o înrolare undeva în lume unde ISIS este activ sau, de ce nu, în ţările continentului nostru.

Repet întrebarea: cui prodest?

Nu aveţi răspunsul?