Se aprind oare „conflictele îngheţate“ pe linia de fractură proximă României?

Uitaţi-vă cum, sub ochii noştri, într-o perioadă foarte scurtă de timp, după căderea Cortinei de Fier, s-au săpat tranşeele de-alungul noii frontiere nevăzute, nemarcate şi niciodată nerecunoscutre ca atare. Totuşi, realitatea tragică care desparte spaţiul NATO/UE de cel Euro-asiatic.

O greşeală profundă de evaluare făcută la modul repetitiv a dus la ignorarea potenţialului destructiv imens al procesului profund de destabilizare reprezentat de „conflicte îngheţate“ apărute cu sprijinul direct sau indirect al Rusiei. Cu dimensiuni, intensităţi şi evoluţii variabile, dar astfel concepute încât, la nevoie, să se poată aprinde instantaneu, trimiţând ţările respective în haos şi deschizând perspective e dezvoltare care pot merge până la conflicte de mare intensitate cu posibilitate de internaţionalizare. Aici a fost greşeala de evaluare, în primul rând politică şi apoi militară: s-a dat crezare şi s-a insistat pe analizele celor care, din diverse motive, au afirmat că aceste „conflicte îngheţate“ nu prezintă niciun pericol real deoarece implică prezenţa în teren a unor forţe militare de mici sau foarte mici dimensiuni şi că nimeni nu mai poate crede că populaţia civilă s-ar lăsa târâtă într-un nou conflict, cu atât mai puţin să susţină cu ardoarea începerea ostilităţilor.

Eroare pe care n-au făcut-o şi cei care au susţinut necesitatea alimentării continue a „conflictelor îngheţate“ din zonele cele mai sensibile, acolo unde se bazează pe memorii mai vechi sau mai noi ale ororilor încleştărilor trecute, teribile şi uşor de reînviat tocmai din cauza profilului foarte special al regiunilor alese pentru instalarea acestor „conflicte îngheţate“. Procedeul folosit de programatorii acestui demers extrem de complicat a fost să aleagă regiuni populate de o minoritate etnică compactă (priviţi la procentajul populaţiei rusofone din zonele respective) şi care, la un moment dat, să proclame unilateral autonomia recunoscută imediat fie şi numai de o altă ţară, suficient pentru ca guvernul local ad-hoc să adune o armată şi să încheie diverse acorduri militare şi de securitate cu prietenii din regiune.

Uitaţi-vă cum apare acum harta zonei proxime liniei de contact NATO/UE/Rusia şi vedeţi unde sunt deja „conflicte îngheţate“, unde există ameninţarea să apară (Belarus) şi unde ele s-au transformat în „conflict cald“ (Armenia-Azerbaidjan), prevenit, ca un semnal că, la nevoie, în acest sens s-ar putea aprinde unul după altul toate cele ţinute în aşteptare.

Sursa: Geoconfluences, iulie 2020

Iar ele pot să coboare rapid înspre zona de est a Mediteranei, cuprinzând Ciprul în zona pe care şi-o dispută Grecia şi Turcia, apoi Libanul în prelungirea Siriei.

Primejdia reală o constituie faptul că dezgheţarea conflictelor respective deschide - indirect sau direct - posibilitatea certă ca una dintre părţi să-şi aducă aminte de conţinutul tratatelor de asistenţă militară şi de securitate semnate cu diverşi parteneri, în diverse formate, şi să ceară aplicarea acestora. Desigur, se poate să aibă dreptate cei care spun că, spre exemplu, nimeni nu se va angaja într-un conflict major regional sau mai mult pentru a face dreptate în cazul Transnistriei sau, la un etaj superior al intereselor, între cearta dintre armeni şi azeri. Foarte posibil ca, în condiţii normale, ca acesta să fie raţionamentul normal.

Cu toate acestea, simţind momentul de dezechilibru, marii jucători îşi mişcă piesele, nu foarte mult, dar îndestul de vizibil ca cineva să simtă că suntem în Noul Război Rece şi că, astfel, se anunţă desenarea noilor zone de influenţă. Toate, ca din întâmplare, mărginite de teritorii cu „războaie îngheţate“.

Există vreun motiv imediat de îngrijorare privind o expandare regională a conflictului? Aparent, nu. Doar că, din îndelungată experienţă, cred că trebuie să fim foarte atenţi la semnale prevestitoare care spun că ceva este pe cale să se schimbe în echilibrul de securitate terestru şi maritim în zona Mării Negre în cazul că actuala stare conflictuală dintre armeni şi azeri evoluează spre un conflict major care să pună în primejdie la modul real conductele de transport din zona caspică.

Avertismentul din Pravda

În acest sens, mi se pare îngrijorător mesajul apărut ieri în Pravda.ru sub forma unei întrebări: oare Rusia va declara război Turciei? Alexander Ştorm, autorul articolului, spune că „Rusia nu trebuie să se amestece în conflictul dintre Armenia şi Azerbaidjan... Nu poate exista decât un singur război în regiune, cel între Rusia şi Turcia... Armenia şi Rusia sunt legate prin obligaţii comune. Există o bază militară rusă în Armenia, iar Armenia este ţară membră a Organizaţiei pentru Securitate Colectivă (CSTO) şi a Uniunii economice euro-asiatice... Rusia ar trebui să-şi menţină statutul de observator şi garant al păcii, chiar dacă aceasta va fi una fragilă. Conflictul are deja loc şi este nevoie să fie menţinut la un nivel local...Dacă Rusia ia parte la ostilităţi, este limpede că că nu se va găsi de aceeaşi parte cu Turcia. Iar asta va implica nişte consecinţe ireversibile“.

Ce înseamnă „consecinţe ireversibile“? Din punctul meu de vedere, avertismentul acesta nu priveşte doar urmările posibile ale micuţului conflict convenţional între două forţe militare destul de puţin însemnate, ci sună ca o punere în gardă împotriva intenţiilor ofensive ale lui Erdogan care a deschid simultan fronturi cu Cipru, Grecia, Libia, Irak şi sudul Caucazului. Deloc o întâmplare, căci Erdogan pregăteşte de acum terenul pentru 2023 când se va sărbători centenarul Tratatuloui de la Lausanne şi va avea loc şi campania de alegeri prezidenţiale. Ocazie pentru a-şi afirma ideea fundamentală a neo-otomanismului şi sprijinului necondiţionat pentru turcii de pretutindeni, spre exemplu afirmând că Turcia şi Azerbaidjanul sunt „o singură naţiune în două state“.

Rusia transmite din nou, ca şi în cazul Belarus, că la Kremlin se află cheia soluţionării situaţiei deoarece Putin va decide dacă vrea sau nu să ia în considerare o cerere de ajutor militar în sensul obligaţiilor impuse de CSTO. Ca şi în cazul Belarus, are deschisă opţiunea unei intervenţii „de stabilizare“ în favoarea Armeniei. Iar asta ar putea avea efectul unui bulgăre de zăpadă, antrenând eventuale tensiuni oricând posibile în Georgia sau escaladări în Ucraina în contextul în care Marea Neagră ar deveni primul câmp de confruntare.

Dar, la fel de posibil, se poate să fie, ca în cazul Siriei, un scenariu compus din episoade aparent profund contradictorii în care se vorbea despre iminenţa - în termeni de ore - a unui conflict ruso-turc. La fel în Libia. Şi tot cu Turcia folosind mercenari pentru a se opune prezenţei în teren a detaşamentelor de mercenari ruşi, E un sentiment de deja vu în care ar trebui ca cineva să-şi prindă picioarele.

Până la urmă, acesta şi este avantajul moral pe care-l oferă ruşilor permanentizarea „conflictelor îngheţate“, acea stare de pace mereu fragilă manipulată pentru a fi o ameninţare mai distrugătoare decât războiul însuşi.  

În fine, există posibilitatea ca, folosindu-se de tensiunile de acum, să se redeschidă o discuţie mai veche în spaţiul euro-asiatic: intenţia de a se crea propriul mecanism de prevenire şi managementul conflictelor, alta decât OSCE, suprapusă alianţelor politice care să cuprindă eventual şi ţările cin Organizaţia de cooperare de la Shanghai. Căci „conflicte îngheţate“ mai există şi dincolo de linia de separare NATO/UE/Rusia. Trebuie doar căutate, în caz de.