Scrutin european: votaţi, votaţi, de ieşit iese cine trebuie

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ştiu deja, voi fi din nou acuzată de a fi antieuropeană. Şi repet: iar, pentru mine a iubi ceva/pe cineva nu înseamnă a închide ochii la defecte ci a avea curajul de a spune clar şi cu toată iubirea posibilă că aşa nu se mai poate. Târgul din jurul afacerii „Preşedinte al CE“, Juncker/Barnier/Moscovici/Cameron, a devenit penibil.

Europenismul este oare un sentiment patriotic sau mai degrabă o religie? Uniunea Europeană se îndreaptă oare spre un foarte aglomerat turn al lui Babel (priviţi imaginile alăturate ale turnului lui Babel şi ale Parlamentului din Strasbourg, oraş protestant...în blogul semnat de Craig Willy), în care nimeni nu se mai regăseşte şi în care toată lumea predică o religie unică (cristianismul), un partid unic (alternativele sunt îndepărtate sau inacceptate, vezi Frontul Naţional) care ne-ar aduce aminte tragic de perioada comunistă a Europei de Est, şi în care intoleranţa faţă de celălalt ne-ar face inumani şi non-europeni, până la urmă?

Într-o notă de blog intitulată "În euro credem: se trag oare instituţiile europene din instituţiile catolice?", analistul americano-francez Craig Willy demonstrează că de fapt UE îşi păstrează limitele în limitele creştinătăţii, ferindu-se ca de foc de a atinge teritorii islamice, şi chiar citează un Radoslaw Sikorski extrem de dezamăgit faţă de (in)acţiunea UE în Ucraina. Pentru ministrul polonez de Externe, „între UE şi Vatican nu e nicio diferenţă: moara lui Dumnezeu macină încet dar sigur". Într-adevăr, notează Willy:

„atât biserica medievală cât şi UE sunt birocraţii transnaţionale care unesc cea mai mare parte a continentului, prin dogme şi ideologii. Problema însă cu europenismul, ca religie, ca şi cu toate dogmele ideologice, este că el duce la intoleranţă intelectuală, ipoteze necritice şi gândire tulbure".

Într-adevăr, dincolo de ceea ce observăm cu ochiul liber, un catolicism neoliberal la nivel de politici europene, dar un neoprotestantism bazat pe credinţă în politica Băncii Centrale Europene, politica financiară în general, politici şi religii care fac din UE un dragon bicefal, deci care se anulează reciproc, suntem pe cale acum să ne împiedicăm într-o totală absurditate. Rezultatul alegerilor europene este clar: PPE va da viitorul preşedinte al Comisiei Europene. Aşa după cum am tot anunţat şi promis alegătorilor, votul lor contează. Aici vorbesc în numele birocraţilor europeni. Jean-Claude Juncker, luxemburghez, ar trebui să fie numit cât de curând. Ar fi logic, chiar dacă poate unora nu le place. Problema este însă că ceea ce au ales europenii nu este pe placul tuturor: unii l-ar vrea, printr-un alambicat joc al alianţelor din parlament, pe Michel Barnier ca preşedinte al Comisiei Europene. Sunt tot cei care-i cântă în strună lui David Cameron, primul ministru britanic care, după ce a ameninţat că va părăsi Uniunea opune acum un veto legat doar de persoana lui Juncker...Culmea este că el este luat în serios de marile cancelarii occidentale!

Mă întreb atunci, în aceste condiţii, la ce au mai fost voturile noastre, atâtea cât au fost, banii daţi pe organizarea scrutinului?

Ed West rezuma, în The Spectator, citat de acelaşi Craig Willy: "UE este o naţiune pentru popoarele care nu iubesc naţiunile....un vis post-naţional bazat pe ideea unui altruism care să nu fie discriminator". Or ceea ce se întâmplă pune sub semnul naivităţii această credinţă. Că altruismul şi solidaritatea europeană nu prea există am văzut, acum se prăbuşeşte şi ideea că UE ar fi un tărâm în care discriminarea nu are ce căuta. E păcat doar de faptul că foarte mulţi chiar iubesc UE (chiar dacă nu o afişează pe piept), dar e acea Europă de care Bruxelles din păcate nu prea vrea să audă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite