Săptămâna Parlamentului European 2020: o serie de provocări la care UE trebuie să răspundă în perioada imediat următoare

FOTO EPA-EFE

Pe lângă Politica Agricolă Comună (PAC), dezvoltarea coeziunii sociale sau fenomenul migraţiei, acum sunt luate în discuţie teme precum schimbările climatice şi adoptarea unei politici spre economia verde, alături de reglementarea salariului minim la nivel european sau chiar (re)profesionalizarea angajaţilor în sensul unei noi ere digitale care ne aşteaptă.

Una dintre cele mai aşteptate şi mai sensibile dezbateri a fost chiar cea referitoare la reglementarea, într-o formă sau alta, a salariului minim la nivel european. Promisiunea cabinetului Von der Leyen a fost una clara: în maximum 100 de zile de la preluarea mandatului, să declanşeze, la nivelul Comisiei Europene, dezbaterile cu privire la adoptarea unei forme de reglementare a salariului minim. Această idee presupune un set de provocări pe care le voi detalia mai jos.

Înainte de toate, trebuie să definim clar principiile care stau la baza dezbaterilor ce au avut loc zilele acestea, dar ce vor avea loc şi în perioada imediat următoare:

• Angajaţii au dreptul la un salariul minim decent;
• Salariile minime trebuie acordate de o asemenea manieră cât să permită angajatului şi familiei sale să aibă dreptul la un trai decent;
• Toate salariile minime trebuie acordate într-un mod predictibil şi transparent.

• La momentul actual, din cele 27 de state membre, 6 dintre acestea nu au o formă de reglementare legală a salariului minim, respectiv Danemarca, Finlanda, Suedia, Austria, Italia şi Cipru.

Aceste state deja consolidate în economia de piaţa, au fie o formă de contracte colective de muncă, fie negocieri foarte bine dezvoltate în rândul Sindicatelor şi Patronatelor în ceea ce priveşte politicile şi economia (partea de remuneraţie) sectorială. Este lesne de înţeles de ce poziţionarea acestora a fost una de respingere a unei reglementări ferme la nivel european în ceea ce priveşte salariul minim.  La momentul prezentelor discuţii, încă nu este clar dacă va lua în calcul Comisia Europeană reglementarea acestui mecanism sub forma unei Directive, ceea ce ar presupune transpunerea în practică în maximum 2 ani a acesteia la nivel naţional într-o formă general predefinită din partea Comisiei Europene sau discutăm despre reglementarea acesteia sub forma unei Recomandări, ceea ce ar permite ţărilor să adopte această decizie după propriile particularităţi economice şi sociale.

• O a doua dezbatere se referă la mecanismul pe care Comisia Europeană îl are în vedere atunci când se raportează le reglementarea salariului  minim la nivel european.

La acest moment, pe masa discuţiilor se află un singur scenariu, respectiv cel al raportării salariului minim la 60% din valoarea salariului mediu brut. Evident, această propunere este ferm susţinută de reprezentanţii Sindicatelor ca fiind soluţia cea mai bună de adoptat pe mai departe. Pe de cealaltă parte, reprezentanţii Patronatelor susţin creşterea salariului minim într-o formă graduală, dar decizia trebuie să aparţină fiecărui stat în parte pentru că fiecare stat are propria specificitate economică şi socială. Mai mult, astfel de decizii nu se pot lua fără a veni şi în sprijinul mediului privat în sensul discutării creşterii salariilor fără un set de deduceri fiscale sau măsuri naţionale concentrate pe lărgirea pieţelor de desfacere prin creşterea exporturilor. Din păcate, abia aici încep problemele reale ale acestei dezbateri. Dintre toate statele membre care oferă salariul minim reglementat legal, singura care la acest moment s-ar încadra acestui principiu ar fi Franţa. Extremele nominale ale salariilor minime la nivel european sunt înregistrate în Bulgaria (286 de EURO), cel mai mic salariu şi în Luxembourg (2071 de EURO), cel mai mare salariu.

România, raportându-se la ţările cu o economie de piaţă consolidată din UE, doreşte, evident, să recupereze diferenţele salariale, însă, până în prezent, nu a realizat o formulă coerentă de creştere sustenabilă a salariului minim brut pe ţară garantat în plată. În ultimii 8 ani, în calcul procentual, cea mai mare creştere a salariului minim brut pe ţară garantat în plată, în comparaţie cu restul statelor membre, a avut-o România, respectiv 217% faţă de nivelul din 2010. În fapt, în ultimii 8 ani, salariul minim brut pe ţară garantat în plată din România s-a triplat prin reglementări legislative, însă triplarea productivităţii muncii sau triplarea cifrelor de afaceri nu s-au produs.

Pentru anul 2020, Guvernul a stabilit salariul minim în cuantum de 2230 de lei, ceea ce înseamnă 41 % din salariul mediu brut pe ţară garantat în plată. Dacă s-ar aplica prevederile gândite la acest moment la nivel european, valoarea acestuia ar trebui să fie de 3279 de lei, adică o creştere de peste 1000 de lei, care, la acest moment nu îşi găseşte fundamentele fără a crea dezechilibre economice majore, care a rândul lor ar putea conduce la creşterea şomajului, la disponibilizări pe termen scurt şi mediu şi la externalizări de activităţi în ţări unde costurile sunt mai mici.

Triplarea salariului minim despre care vorbeam mai sus, bazându-se pe o creştere legislativ politica nefundamentata economic, respectiv fără a lua în calcul un set de indici economici cum ar fi forţa de muncă, numărul de angajatori, inflaţia, dar şi productivitatea muncii, a condus la efecte nesustenabile pentru societate, cum ar fi micşorarea sectorului micilor producători, dar şi la o economie bazată pe consum. Deşi salariile au crescut în valoare nominală, proporţional au crescut şi preţurile. Angajatorii/ producătorii, pentru a putea face faţă noilor creşteri salariale, au mărit preţurile produselor şi serviciilor. Consumatorul/ angajatul, deşi a avut mai mulţi bani a şi plătit mai mult pentru acelaşi produs pe care cu o lună în urmă îl cumpăra mai ieftin. Din păcate, există şi cazuri mai grave (mai ales în industria textilă de Lohn) în care angajatorii au ales fie să disponibilizeze din angajaţi, fie au fost forţaţi să îşi închidă firmele pentru că nu au mai făcut faţă noilor provocări salariale.

Cifrele prezentate la nivel european atestă faptul că 85% din noile locuri de muncă create în ultimii 5 ani de zile au fost oferite de Întreprinderile Mici şi Mijlocii (IMM-uri). Mai mult, 2 din 3 lucrători sunt angajaţi în cadrul IMM-urilor. Foarte important de precizat, în România anului 2018, 58% din Produsul Intern Brut al României era asigurat de IMM-uri, ele fiind şi primele şi cele mai grav impactate (negativ, din păcate) de creşterile salariale neancorate economic.

Pentru că nu este o temă care la acest moment să aibă un set de concluzii clare, vă lansez provocarea de a ne gândi şi de a alege sau refuza argumentat două situaţii:

• Este România în situaţia de a mai oferi un salariu minim fără un set de principii clare, economice, reglementate legal, bazate pe indici precum PIB-ul realizat de IMM-uri  şi productivitatea muncii?
• Credeţi că actorii sociali, cu precădere Sindicatele şi Patronatele, ar trebui să negocieze salariul minim la nivel naţional fără raportarea la coşul minim de consum care să asigure un trai decent?