Sâmbătă la Saint Sulpice, Parisul lui N. Steinhardt

Motivul a fost Claudia. Locuiesc în Paris de 14 ani şi, spre ruşinea mea, nu coborâsem niciodată în cripta bisericii Saint Sulpice. Vizitasem lăcaşul după ce îl văzusem din Turnul Montparnasse, dintr-o joacă: ce este aia, hai să coborâm şi să-l căutăm.

Privită de sus, biserica Saint Sulpice este încă şi mai impresionantă decât cum reiese din Codul Da Vinci, al lui Dan Brown. De foarte aproape, interiorul îţi taie respiraţia. Pentru necunoscători însă, el rămâne doar o operă de artă şi nicidecum unul din locurile spirituale importante ale românilor din Franţa.

Şi totuşi, în cripta situată în flancul său drept, pe strada Saint Sulpice, au loc slujbele ortodoxe ale unui important sobor de preoţi români. Ei bine, nicio întâlnire şi nicio carte, nicio invitaţie, nimic nu este doar un gest. sau o chemare. Totul este totul şi nimic în acelaşi timp. E o întâmplare, la fel, faptul că mă gândesc la Saint Sulpice şi la Claudia (Droc) ascultând Nicu Alifantis cântând Nichita?

Lansarea cărţii Claudiei, „Amintiri din bagaje", ar fi putut fi doar o ...lansare. Ca toate semenele ei. Lectură, critici, mondenităţi, autografe. A fost cu mult mai mult decât atât şi recunosc că nimicul are aici sensul Nimicului din filmele cu Atreiu. Nimicul poate fi acel neant care te înghite şi te face să uiţi dar şi uitarea care poate îmblânzi unele răni. Neantul care te face să realizezi unele sofisme atât de evidente că nici măcar nu le mai acordai importanţa care ar fi trebuit să o păstrezi ca unic, etern, indubitabil semn de carte.

Ştiaţi că o viaţă de om, cu toate dorurile, amintirile, durerile sale încape într-o valiză? Poate albastră, Claudia, recunosc, dar albastrul este infinitul. Inifnitul într-o valiză, o viaţă de om într-o carte, vieţile celor cu care te-ai intersectat aussi în acelaşi timp. Viaţa mea s-a recunoscut în paginile Claudiei. Şi dorul, de Ardeal, de Braşov şi Sighişoara, Starbucks ca moment în care timpul se opreşte şi devine magic, în faţa unei cafele, traficul cu ciocolata Rom sau Făgăraş (care nu se mai fabrică între timp), pâinea cu untură mâncată în serile fericite şi lungi de vară, pe strada bunicii de la Iernut, mersul înconvoiat al bunicului rănit în război, atunci când îmi aducea urdă şi bomboane de zahăr ars, toate aceste nimicuri, nu-i aşa, care m-au făcut ceea ce sunt.

Uitate nimicuri, desigur, dar care au reieşit la suprafaţă cu bucuria unui pahar de şampanie, cel din picturile lui Magritte, în care în cupă nu se află bule de fericire, ci nori infiniţi...Claudia, ai fost madeleina mea şi nici nu ţi-ai dat seama. Ai fost, prin lansarea la care au participat zeci de persoane, într-o criptă aducând parcă a loc al începuturilor creştinătăţii, cum avea să spună Cristina Hermeziu, prilejul unor descoperiri: cripta de la Saint Sulpice adăposteşte în prezent şi copia scrisorilor adresate de părintele Steinhardt unui Virgil Nemoianu, de exemplu. Un Steinhardt care descoperise şi el Parisul cândva, la 26 de ani. Asemeni mie, sâmbăta trecută, decisă să redescopăr acel Paris pe care graba muncii cotidiene nu mă mai lasă să-l văd decât foarte rar aşa cum aş dori.

Parisul este o sărbătoare. Nu el a murit între timp, el are în continuare 26 de ani, asemeni lui Steinhardt, asemeni Claudiei, ci eu, cea care a uitat să mai facă ceva doar pentru sine. Din ce în ce mai des sunt forţată de împrejurări să răspund „eu nu vin în România decât pentru muncă, niciodată în vacanţă". De fapt, situaţia este identică la Paris, Bruxelles, orice loc în care mă aruncă, forţat, paşii, avioanele, trenurile...Îmi spun că probabil sunt cu adevărat sinceră atunci când aleg să fac escale în locuri bizare şi fără nicio legătură cu destinaţia mea: Zürich, München, Viena ...Întreoraşe pe care le aleg pentru motive ciudate - pentru că pot vedea zăpadă, pentru că aş vrea să mănânc gulaş... Dar care nu-mi folosesc profesional.

Deci Claudia a fost "divină". Pentru tot. Şi pentru cartea în care a strâns timp de 6 ani amintiri aşa cum alţii colecţionează timbre. Pentru cartea publicată pentru că orice om, i-a spus mama, trebuie să scrie o carte, să planteze un pom, să facă un copil. Dar şi pentru a-şi elibera prea plinul. Norii. Speranţele. Este o întâmplare faptul că am împărţit aceleaşi oraşe? Edinburgh, Paris, Sighişoara, oraşe în care am fost fericite...Claudia este "divină" şi pentru că după aceea am bătut Parisul pe jos, de la Saint Sulpice la Operă, făcând o haltă în acelaşi restaurant ca la desantul meu, acum 14 ani: Chez Alexandre, pe Rivoli. Berea este la fel de bună, turiştii la fel de miraţi că Podul Artelor este plin de lume. Acum se numeşte Podul Îndrăgostiţilor, şi a devenit un loc al disperării. Cum altfel să numeşti un loc în care cuplurile îşi închid dragostea în lacăte agăţate de pod? Când dragostea este doar deschidere spre lume...