Un asemenea eveniment, odată scăpat de sub control, se poate transforma într-o furtună distrugătoare şi neiertătoare. Din punctul meu de vedere, ceea ce are loc în acest moment, pentru prima oară de la declanşarea Cruciadelor şi îngenuncherea lor de Saladin, este o mărturie asupra unui program politic coerent, foarte serios realizat, cu intenţia de a face ca Occidentul creştin să fie nevoit să achite, cu sânge, nota de plată istorică la care, din punctul de vedere al operatorilor Islamului radical, s-au adăugat nenumărate alte nedreptăţi şi umilinţe.

Desigur, marea izbucnire coordonată de Al Qaeda şi apoi de cei din ISIS asta încerca să explice că vrea să facă pentru a recupera o parte de istorie, zone de teritoriu şi a pune călcâiul de grumazul „necredinciosului cruciat“. Cruciat, acesta a fost şi rămâne cel mai important dintre termenii cu care operează acum atât de penetrantul mesaj al terorii islamice. Despre cruciaţi este vorba, iar amintirea lor se anunţă ca obiectivul esenţial de şters din memoria colectivă a drept-credicioşilor, deziderat care nu se va putea îndeplini decât în momentul în care literele vor fi şterse cu sânge după ce vor fi fost atacate obiectivele emblematice din marile oraş ale ţărilor de unde au pornit cruciadele. Fireşte, cu Franţa în prim plan.

Din momentul în care înţelepţii Islamului au deschis cărţile, apelul la Jihad devine inevitabil şi angajamentul personal nu mai este o opţiune (indiferent de motive) şi li se spune drept credincioşilor că nu mai există altă cale decât cea descrisă cărţile sacru pentru „Jihadul Minor“: „O credincioşi! Luptaţi împotriva necredincioşilor care sunt aproape de voi. Oriunde s-ar găsi ei, năpustiţi-vă împotriva lor! Şi să ştiţi că Dumnezeu este cu cei care se tem de el (S 9, v.123). Luptaţi împotriva lor până când nu va mai exista luptă doctrinală şi nu va mai exista altă religie decât cea a lui Dumnezeu (S8,v.39). Singura răsplătită pentru cei care luptă împotriva lui Dumnezeu şi Profetului Său: să-i ucizi, să-i crucifici, să le tai mâinile sau picioarele în diagonală sau să fie alungaţi. Asta să le fie suferinţa pe lumea asta, în afara cumplitei pedepse ce-l aşteaptă pe lumea cealaltă.“

Numai că a existat o problemă majoră în răstimpul acestui mileniu după înfrângerea cruciaţilor: nu a apărut un lider politico-militar, şef de stat, care să-şi asume în mod concret, deschis, lupta împotriva creştinismului, a cruciaţilor, într-un demers care să schimbe mersul istoriei în această parte a lumii aşa cum s-a petrecut când a fost cucerit Constantinopole, momentul de maximă expresie al gloriei otomane. Şi, evident, care să fie recunoscut ca lider al acesti lupte şi purtător demn al Steagului Verde al Profetului.

De aici ar vrea să lege Erdogan şi următorul său capitol de istorie personală care să suprapună pentre reconstrucţia imperială. Se bazează pe două lucruri.

Primul este că, până în acest moment, cei care au chemat la luptă împotriva infidelilor creştini au fost, dacă vă mai antiţi, în principal lideri militari, desigur susţinuţi de ierarhia religioasă, adesea au fost asimilaţi în această ierarhie, dar niciodată, nici măcar în cazul Al-Qaeda în perioada sa de glorie (Osama bin Laden, Ayman al-Zawahiri, Abdullah Azzam) nu au fost altceva foarte importanţi comandanţi militari. Politicienii au stat la distanţă.

De data asta, pentru prima oară, Erdogan, şef al unui stat musulman membru NATO (partener strategic al României), preia cu o viteză fulgurantă întreaga mişcare şi o transformă în vehicul al gloriei personale. Preia cea mai mare parte a acuzaţiilor aduse de teoreticienii jihadului, le aduce sub steagul său politic şi cere satisfacţie necredincioşilor pentru sacrilegiile comise. Cvasi-instantaneu, chiar tonul revendicării se ridică de la nivel personal şi doreşte să mobilizeze resentimentele Islamului.

Campania lui virulentă de acum nu este nicidecum împotriva lui Macron, ci a Franţei şi a întregului Orient creştin, acolo unde, fără ca politicienii să facă vreun gest: „Împotriva musulmanilor se duce o campanie de linşaj asemănătoare cu cea împotriva evreilor în Europa înainte de cel de-al Doilea Război Mondial... Ostilitatea împotriva Islamului şi a musulmanilor se răspândeşte în acele societăţi ca o molimă. Creşterea sentimentului islamofob în Occident seamănă cu un atac împotriva Coranului şi Profetului“. Cu precizarea esenţială care poate face să basculeze toate jocurile într-o baie de sânge: ţările occidentale care atacă Islamului „vor să reia cruciadele“.

Chiar mai mult. Chiar mai grav pentru că acuzaţia este şi mai directă. Ca răspuns la decizia cancelarului austriac de a închide şapte moschei şi de a expulza 7 moschei în cadrul unei ofensive naţionale împotriva „islamului politic“, Erdogan a pus pe toată lumea în gardă că se deschide astfel drumul „unui război între Cruciaţi şi Semilună...Ei spun acum că vor da ordin ca servitorii religiei noastre să fie scoşi în afara Austriei. Credeţi că nu vom reacţiona dacă faceţi asta? Asta înseamnă că într-adevăr vom face ceva.“

Ceea ce mi se pare absolut fabulos este că avertizase de ani de zile că pregăteşte o asemenea linie de acţiune, numai că nimeni n-a vrut să dea crezare unei înşiruiri de logică la nivel de superputere. Iar rezultatele se văd. Vreţi un argument? Puteţi urmări mai jos un discurs ţinut de Erdogan, atenţie, în 2017, un adevărat document de studiat şi de descifrat prin prisma (măcar) a celor trei atentate care s-au petrecut azi (două în Franţa, Nosa şi Avignon, şi altul la Jeddah, implicând un militar francez care păzea ambasada). Dacă vreţi să credeţi că ţinta este imaginea lui Macron ca expresie a gloriei eterne a Franţei, se poate, de ce nu... dar ţinta ar fi prea mică pentru mobilizarea Islamului aşa cum este operaţiunea începută acum. Ţinta, cum spuneam, începe în Franţa, acolo de unde au plecat forţele cruciaţilor, dar are în centru Palatul Pontifical de la Roma.

Cel puţin până în acest moment, apelul lui Erdogan funcţionează ca un catalizator peste aşteptări de puternic. Dar peste aşteptările cui“, asta-i întrebarea de fond şi de răspunsul corect ţine, de acum foarte posibil, evitarea unei tragedii care să lovească în inima Europei.