Ultimul demers al premierului Viktor Orban viza direct condiţia etnicilor maghiari din Ucraina, dar statele vecine Ungariei au înţeles că mesajul era indirect şi pentru unele dintre acestea. 

Pentru un american sau australian lectura unei afirmaţii, precum cea care urmează, nu ridică semne de întrebare, ba chiar generează plictiseală, prin reiterarea unor sintagme, doleanţe şi iluzii deloc şocante. 

Vineri, 16 mai, seara, la televiziunea publică, din Budapesta, vocalul Orban a declarat că: 

“Ucraina nu poate fi nici stabilă, nici democratică, în cazul în care nu dă minorităţilor sale, inclusiv maghiari, ceea ce li se cuvine. Asta înseamnă dubla cetăţenie (ucraineană şi maghiară), drepturi colective şi autonomie.” 

Circa 200.000 de cetăţeni ai statului încă european Ucraina sunt de naţionalitate maghiară.

Şi realitatea este că nu doar ei, ci şi minoritarii români, ruşi, ca să dau doar două exemple au fost vizaţi de aberaţia iniţială a noilor guvernanţi, de la Kiev, aceea privind utilizarea exclusivă a limbii ucrainene, în şcoli, în relaţia cu autorităţile locale din Ucraina.

Un motiv imediat invocat public de Rusia, pentru a declanşa ceea ce şi azi vedem a fi ofensiva atipică de reinstaurare a controlului Moscovei pe teritoriul fostei republici sovietice socialiste ucrainene.

Sigur că realesul premier Viktor Orban nu ar fi emis asemenea fraze dacă la Kiev ar fi funcţionat un preşedinte, un premier şi un guvern puternic şi mai ales dacă Rusia nu ar fi invocat anterior aceleaşi deziderate, la care a adăugat sugestia federalizării Ucrainei şi a dreptului la autodeterminare, până la secesiunea urmată de intrarea în componenţa puterii regionale vecine, cu capitala la Moscova.

Aflate între ciocanul rusesc şi nicovala Uniunii Europene, autorităţile de la Kiev au optat, după prima declaraţie în acelaşi sens, a lui Orban, care a precedat-o pe cea de la televiziunea publică, pentru convocarea ambasadorului maghiar la ministerul de externe, gest mai degrabă simbolic, fără alte efecte, decât în plan mediatic.

Apoi, Polonia a reacţionat dezaprobator, în contextul în care constituie pilonul forte al Grupului de la Vişegrad, din care mai fac parte Cehia, Slovacia şi Ungaria.

Penultima ţară menţionantă fiind o pildă de punere constantă la punct, a apetitului pentru declaraţii teribiliste, ale unor oficiali maghiari.

Ca să dreagă busuiocul, pe 13 mai, ministrul ungur de externe Janos Martonyi a afirmat că Ungaria , membră a Uniunii Europene şi a NATO, nu cere autonomie teritorială pentru minoritatea maghiară etnică a Ucrainei.

În traducere liberă, la un telefon primit, ca şi în alte împrejurări similare, de la Departamentul de Stat al SUA, şeful diplomaţiei maghiare a ieşit rapid cu dezminţirea unei intenţii public afirmate de oratorul Orban.

Cel de la Budapesta.

Sigur, exercitarea dreptului la liberă exprimare, într-o comunitate euroatlantică ce are răbdare şi înţelegere pentru interpretări diferite ale istoriei veacului trecut, a constituit cadrul de menţinere a convingerii multor vorbitori de limbă maghiară conform căreia Tratatul de la Trianon, din 1920, a generat o dramă naţională, Ungaria de azi fiind văduvită, în opinia lor, de 2/3 din teritoriul istoric, iar milioane de unguri fiind acum cetăţeni ai Serbiei, Slovaciei, Ucrainei şi României.

Executivul condus de Viktor Orban a acordat conaţionalilor maghiari, din statele vecine, celor care au solicitat, cetăţenia Ungariei, o formulă de a le întări încrederea că un deziderat istoric nu a fost uitat, că statul condus de la Budapesta încearcă să le apere identitatea, limba şi chiar o tot mai clamată autoadministrare, în zonele unde deţin majorităţi locale deloc neglijabile.

Până la urmă, această dublă cetăţenie a atras nu doar simpatia unui plus de votanţi pro-Orban, ci şi atenţia guvernelor vecine, precum cel din Slovacia, privind adevăratele intenţii ale Budapestei.

Însă de la oratoria lui Orban, altfel bună pentru un curs destinat celor interesaţi de manipularea maselor de naivi, în veacul 21, la concluzii de supraestimare a forţei Ungariei, de influenţare a evenimentelor, în arealul NATO, este o distanţă, care poate fi parcursă doar de cei ce judecă Europa de azi după tiparele secolului trecut.

Sigur, Tom Lantos - un pământean pe care am avut ocazia să îl ascult, chiar la Washington D.C., un personaj cunoscut pentru argumentele cu care pleda pentru un alt statut al minoritarilor unguri, din statul român, comparabil cu cel clamat acum de Viktor Orban – a devenit, din 11 februarie 2008, o amintire.

Una menţinută, ca denumire şi efigie, pentru comisia dedicată drepturilor omului, în Congresul SUA, condusă azi de democratul James P. Mcgovern şi republicanul Frank M. Wolf, copreşedinţi.

Şi ale căror ultime luări publice de poziţie vizează detenţiile în masă, din Rusia, răpirile din Nigeria şi arestările unor dizidenţi de frunte, din China.

Nimic despre fermitatea guvernului Slovaciei în temperarea tendinţelor executivului din Budapesta, de a încuraja autonomia cetăţenilor slovaci, de etnie maghiară.

Nimic despre pericolele vizând vorbitorii de limbă maghiară, din Ucraina.

Nimic despre cei care ţin să îşi anine steagul secuiesc, lângă drapelul naţional românesc, ca prim pas, aparent subtil, de trasare pur imagologică, a teritoriului vizat pentru autonomia ungurilor din Transilvania, una mai puţin vocală, de când cu reintrarea, în guvernul de la Bucureşti, a reprezentanţilor lucizi, dar perseverenţi, în demersurile lor cunoscute, ale celor care vorbesc şi limba statului vecin, ungar.

Aşa stând faptic lucrurile, pripeala de a vorbi de reînvierea pericolului refacerii Ungariei visate de propovăduitorii unui trecut care nu mai are viitor pragmatic constituie, funcţie de argumentele aduse, şi o probă de a judeca prezentul cu lupa bună pentru arhivele istorice, nu pentru biblioteca viitorului.

Sigur, sub aspect economic, Ungaria de azi oferă destule argumente celor care laudă abilitatea guvernului condus de Viktor Orban, de a folosi mijloace prioritar economice, în promovarea intereselor istorice.

De aici însă, până la imaginarea repetării, în inima Transilvaniei, a ofensivei paşnice ruse - dar cu vorbitori ai altei limbi europene -, cu camuflajele cunoscute, din Crimeea, este o mare distanţă, ce indică ignorarea, probabil din neştiinţă, a unor realităţi care ţin de o Românie ce nu este un sat fără câini, chiar dacă paznicii de elită nu se exprimă public.

La postul de Radio Erevan ar merge glumiţa despre o “forţă de gherilă care activează în teren accidentat sau în oraşe, şi aceasta ar avea o anumită eficienţă în lupta cu forţele armate regulate. “

La postul public de radio, din România, există însă o emisiune, “Euroatlantica”, ascultată constant şi de diplomaţii militari străini, acreditaţi la Bucureşti, care indică săptămânal pulsul Forţelor Armate Române şi invită la microfon experţi militari şi civili, care ştiu exact nu doar locul ţării noastre, dar şi cel al unui stat vecin, precum Ungaria, în comunitatea euroatlantică.

O tribună de exprimare competentă asupra unor evoluţii geopolitice prezente, în care o întrebare privind forţa... destabilizatoare a premierului Ungariei, manifestabilă în state vecine, ar stârni afirmaţii echilibrate, dar tranşante.

Ce vise nocturne, exprimate public a doua zi, au politicieni de la Budapesta, este o chestiune ce ţine de încremenirea în proiecte istorice care aduc voturi.

Şi atât.

Varşovia ştie bine că în ecuaţia aliaţilor aflaţi la graniţa de est a NATO, singura ţară ce contează este România, care are un potenţial militar rodat nu la paradele clovnilor politici, ci în teatrele de război din Irak şi Afganistan.

Iar în Transilvania românească sunt unităţi militare de elită, cu profesionişti purtând încă pe epoleţi fire de nisip din zonele unde au fost preţuiţi pentru arta de a asigura populaţiei locale paza necesară contra ameninţărilor plănuite de insurgenţi fanatici.

Este o realitate total diferită de cea temporar existentă la est de graniţa de răsărit a NATO.

Iar la masa aliaţilor, România, care are zeci de mii de militari rulaţi, de-a lungul anilor, în locurile unde se moare pentru libertate şi democraţie, are un profil diferit, în ochii celor de la Pentagon, faţă de Ungaria, extrem de reticentă în a avea o forţă expediţionară credibilă.

A judeca declaraţiile premierului Ungariei purtând ochelari valabili în secolul trecut poate fi un exerciţiu, amuzant, dar vetust, de caligrafie universitară.

Nu ar strica ca în chestiuni ce ţin de partea militară, a unor scenarii ce mai inflamează naivităţi explicabile, să fie practicată reţinerea bazată pe bun simţ, modestie şi luciditate, altfel termenele invocate, acţiunile schiţate, pentru ipoteze menite a şoca neştiutorii generând ridicolul demn de circul cu papagali captivi cuvintelor repetate mecanic. 

NATO părea alianţa destinată stagnării, dar este puternic reactivată acum.

Iar această alianţă politico-militară recunoaşte, prin vocea secretarului general Anders Fogh Rasmussen, că România are un rol de lider - Romania: Leading by Example, ca să îl citez exact pe oficialul menţionat  -  în Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic, prin determinarea implicării sale anterioare în operaţiuni militare la care alţii şi-au ţinut cătanele acasă.

Aţi reţinut? România are un rol de lider în NATO. Nu Ungaria.

____________________________________

Actualizare 18 mai 2014, ora 10.35

"NATO la datorie", harta interactivă, a fost actualizată:

Au fost inserate date noi despre structurile de comandă şi control (C2), ale Alianţei, precum şi link-uri către imagini video relevante şi informaţii caracteristice.