România şi „Pactul pentru Euro“

România trebuie să răspundă afirmativ apelului de a-şi coordona politicile economice cu zona euro. Ar fi un gest prin care s-ar promite cetăţenilor României şi partenerilor europeni că ţara noastră îşi menţine obiectivul de a intra „în rând cu lumea“.

Istoria construcţiei europene demonstrează că liderii politici preferă calea evoluţionistă a dezvoltării, susţinând metoda adecvării la prezent. Aşa s-a întâmplat şi după terminarea Războiului Rece când reformarea Uniunii Europene a făcut doar o jumătate de pas.

Şocul recentei crize economico-financiare a obligat liderii europeni să decidă a continua reforma Uniunii şi, aşa cum estimau cei mai mulţi comentatori, direcţia este spre intensificarea integrării. „Pactul pentru Euro", agreat în linii mari la ultimul Consiliu European, demonstrează că „Pactul de Stabilitate şi Creştere" necesită o amendare pentru ca Uniunea Economică şi Monetară să funcţioneze în parametri optimi, accentuându-se aspectul competitivităţii.

Totodată, s-a dovedit că Zona Euro trebuie să facă faţă şi externalităţilor, că e necesar să joace un rol internaţional. Dezbaterile din ultimii ani privind soarta monedei europene şi situaţia Zonei Euro au avut un ecou palid în România, întrebarea centrală fiind dacă Bucureştiul menţine decizia de a adera la Euro în 2014-2015.

Şansa revenirii pe piaţă

Acum, după lansarea „Pactului pentru Euro", întrebarea care s-a pus României este dacă aderă la acesta sau mai aşteaptă. Probabil, având în vedere situaţia economico-socială a ţării şi modul cum liderii politici autohtoni se raportează la integrarea europeană şi politicile europene, primul impuls al politicienilor localnici ar fi să susţină o temporizare a apropierii noastre de obiectivele „Pactului" care pot părea „un vis prea îndepărtat". Eu cred, însă, că, la Consiliul European din 24 martie a.c., România ar trebui să răspundă afirmativ invitaţiei de a se asocia „Pactului pentru Euro".

Ar putea fi aduse o mulţime de argumente în favoarea acestei opţiuni, dar înainte de toate ar fi un gest prin care s-ar promite, în primul rând cetăţenilor României şi apoi partenerilor europeni, că ţara noastră îşi menţine aspiraţia/obiectivul de a intra „în rând cu lumea".

Ţinând cont de faptul că România s-a autoperiferizat continuu, în cei peste patru ani de la aderarea la UE, mai mult chiar decât ar fi imaginat geografia, reinserţia în procesul integraţionist al etapei postcriză ar da o şansă încrederii revenirii noastre pe piaţă, cu un efort şi costuri apreciabile, dar cu speranţa că, totuşi, vom ajunge la „lumina de la capătul tunelului".

Fireşte, cu condiţia ca noi înşine să credem, să vrem şi să demonstrăm că putem! „Pactul pentru Euro" insistă pe întărirea pilonului economic al Uniunii Economice şi Monetare, pentru a asigura creşterea gradului de convergenţă a statelor membre.

Demers de durată

Continuând filosofia celorlalte instrumente existente, acest „Pact" se concentrează pe 1) creşterea competitivităţii; 2) sporirea gradului de ocupare a forţei de muncă; 3) sustenabilitatea finanţelor publice; 4) consolidarea stabilităţii financiare. Acest instrument se adresează statelor membre din Zona Euro, el fiind deschis, voluntar, şi participării statelor membre non-Euro.

Deciziile şi acţiunile necesare îndeplinirii obiectivelor menţionate rămân în atribuţiile fiecărui stat aderent la Pact, dar odată adoptat acest instrument, fiecare stat membru va fi monitorizat prin indicatori care ţin de cele patru obiective.

Desigur, decizia României de a participa la „Pactul pentru Euro" impune analiza mai multor aspecte care ar trebui să răspundă cel puţin la două întrebări: a) cât de acute sunt problemele prezente ale României şi b) cum şi când va fi capabilă România să rezolve aceste chestiuni pentru a putea performa eficace în cadrul Pactului?

Tocmai de aceea, angajarea ţării în „Pactul pentru Euro" ar trebui să fie o consecinţă a consultării tuturor forţelor politice şi sociale semnificative, a guvernanţilor şi Opoziţiei, expertizei în domeniul politicilor publice, academice, cercetării ştiinţifice. Căci este vorba de un demers de durată şi care va solicita o concentrare bipartizană, o mobilizare asumată de întreaga naţiune, a tuturor resurselor ei.

România are deficienţe

Oricine analizează situaţia României în corelare cu prevederile Pactului observă că domeniile sale sunt deficitare în ţara noastră. Astfel, e imperativ ca susţinerea unei politici de dezvoltare sustenabilă să nu se bazeze doar pe resurse, ci şi pe cercetare-inovare.

O povară fiscală ridicată înseamnă o barieră în calea creşterii şi dezvoltării sectorului privat şi, implicit, a creşterii productivităţii. Autorităţile române ar trebui să propună modalităţi de creştere reală a productivităţii muncii care să poată susţine creşteri salariale, căci altfel povara pe care o va suporta populaţia ar fi foarte mare. Se impun măsuri urgente pentru sprijinirea dezvoltării IMM-urilor, a creşterii productivităţii şi reducerii costului unitar cu forţa de muncă. Sunt necesare soluţii pentru absorbţia forţei de muncă, îndeosebi din rândul tinerilor şi al calificărilor înalte.

Tăierile bugetare de criză s-au îndreptat prioritar spre sectoare precum educaţia şi sănătatea, deci spre zone care puteau aduce valoare adăugată însemnată. Lista problemelor poate continua, dar concluzia e una singură: acestea trebuie rezolvate cât mai repede, iar aşa ceva e posibil numai acţionând în direcţia obiectivelor „Pactului pentru Euro" şi a celorlalte instrumente ale UE.

Este şi raţiunea pentru care îndemn ca România să se asocieze „Pactului pentru Euro" la următorul Consiliu European. Căci dacă ţara noastră va fi în măsură să aplice soluţii care să ducă la creşterea competitivităţii şi convergenţei, înseamnă că va reintra în procesul intensificat al integrării europene, iar experienţa şi acumulările în acest proces o vor califica drept viitoare membră a Uniunii Economice şi Monetare. Iar pentru aceasta, liderii politici din România ar trebui doar să regândească şi să aplice strategia de dezvoltare a ţării pornind de la nevoile reale ale economiei şi populaţiei şi nu exclusiv ale clientelei politice.

Fost negociator-şef al României cu UE

Vasile Puşcaş, profesor de relaţii internaţionale, autor a peste 20 de volume, a fost negociator-şef al României cu UE (2000-2004); în timpul mandatului său au fost încheiate toate capitolele de negociere şi s-a finalizat negocierea Tratatului de Aderare. Din decembrie 2008 până în octombrie 2009, a fost ministru pentru Afaceri Europene.