Tînărul (pe atunci) revoluţionar de stînga, mare vedetă a mişcărilor studenţeşti din Parisul anului 1968 (asumat ca atare de Jean-Paul Sartre), prieten de baricadă cu Joschka Fischer (viitorul ministru de Externe al Germaniei), şi europarlamentar, astăzi, din partea ”verzilor”, a scăpat printre rîndurile cărţii sale cîteva pasaje „inconfortabile” despre experienţa sa de lucrător la o grădiniţă de copii, pe vremea cînd nu făcea încă politică: „Permanentul meu flirt cu copiii a sfîrşit prin a avea conotaţii erotice.” Sînt descrise mici jocuri candid senzuale, în care, de pildă, copiii deschideau „educatorului” fermoarul de la pantaloni pentru a-l mîngîia... Întrebat acum despre aceste texte, Cohn-Bendit admite că sînt regretabile, dar că n-au fost decît manifestări estetizante, năstruşnicii tîrziu pubertare, gratuităţi iresponsabile. N-a fost niciodată pedofil.

Pe de altă parte, s-a putut observa, în retorica unora dintre reprezentanţii stîngii radicale („verzi” sau nu), o deschidere uneori nelimitată faţă de tot ce înseamnă critica filistinismului burghez. Tabu-urile burgheze trebuiau demolate fără prejudecăţi. Printre ele, şi tabu-ul pedofiliei. Cazul, celebru, al internatului Odenwald (prin care a trecut, ca elev, şi Cohn-Bendit) a ajuns în atenţia publică pentru două decenii de abuzuri sexuale împotriva copiilor „şcolarizaţi” acolo. Spectaculos a fost, la sfîrşitul anilor `80, şi procesul artistului austriac Otto Mühl, „căpetenie” a unui „tabere” organizate pentru a dirija minori spre droguri şi sex. „Voiam să-i eliberez” – s-a apărat Mühl, înainte de a fi condamnat, totuşi, la şapte ani de închisoare.

Sîntem, aşadar, în plină „revoluţie sexuală”.

La începuturile carierei sale, Volker Beck, figură proeminentă a ecologiştilor germani, se gîndea la o posibilă decriminalizare a „pedosexualităţii”. Încet-încet, spirite „progresiste” de felul gazetarului Jakob Augstein (fiul adoptiv al fondatorului revistei ”Der Spiegel”) fac front comun în jurul nedreptelor suspiciuni legate de moralitatea lui Cohn-Bendit. „Nu există revoluţie fără excese!” În definitiv, pedofilia e condamnabilă numai dacă e practicată cu violenţă, fără asentimentul victimei. Dar dacă victima consimte? Dacă îi place, ba chiar, eventual, provoacă abuzul? De ce să-i manipulăm, ipocrit, libertatea? Dimpotrivă: trebuie să o educăm în spiritul autenticităţii, să o creştem în cultul unei libertăţi care nu se lasă cenzurată prin presiune politică.

Cum vedem, lupta, „cu orice preţ”, pentru „libertate” tinde spre orizonturi care „sparie gîndul” bietului ”reacţionar de dreapta”, intoxicat de propriile lui prejudecăţi, „încremenit în proiect”, nepregătit – şi inapt - să salveze omenirea. Harald Martenstein, un jurnalist de la ”Der Tagesspiegel”, observă, pe bună dreptate, că ideologiile partidelor militante se pun în slujba societăţii umane de mîine, chiar şi cu preţul sacrificării societăţii umane de azi...Iar marşul lor spre victorie nu cunoaşte obstacole sau timidităţi. Vorba lui nenea Iancu: „Progresul guvernează lumea după legi fatale. Odată pornit, nimeni şi nimic nu-l mai poate opri!”

Nu va trece mult timp şi vom celebra fericite nunţi între adulţi versaţi şi pofticioase fetiţe de cîţiva anişori. Să trecem la vot. Se abţine cineva?