Revoluţie constituţională în Turcia

Dincolo de foarte mediatizata chestiune a reintroducerii portului vălului islamic în universităţi, revizuirea constituţiei atinge o serie de aspecte fundamentale pentru organizarea statului turc.

Nu este prima dată când Constituţia Republicii Turcia trece printr-un proces de revizuire, însă revizuirea curentă pare cea mai disputată de până acum. Textul vizat a fost adoptat prin referendum în 1982, rezultat direct al loviturii militare din 1980. Extrem de constrângătoare pentru libera funcţionare a partidelor politice - mai mult de douăzeci de formaţiuni politice au fost interzise în baza lui -, Constituţia din 1982 a introdus parlamentul unicameral, sporind astfel atribuţiile Executivului în detrimentul Legislativului, ca şi pe ale Curţii Constituţionale. “Constituţia militară” a fost amendată de mai multe ori, mai ales în perioada 2001-2004, pentru a permite Turciei să îndeplinească criteriile cerute de începerea negocierilor cu Uniunea Europeană în vederea aderării.
Există un episod care explică mult din dorinţa partidului aflat actualmente la putere, AKP, de orientare religioasă, de a da ţării un proiect de constituţie civilă. În 2007, opoziţia seculară alături de Curtea Constituţională au invocat câteva articole din constituţie pentru a-l împiedica pe Abdullah Gül, lider al AKP, să candideze la Preşedinţia republicii. După victoria la legislativele din 2007, Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP) şi-a anunţat ca obiectiv principal revizuirea textului fundamental. Proiectul de revizuire propus de premierul Recep Tayyp Erdogan a stârnit în Turcia valuri de discuţii, mai ales controverse, în jurul ideii de laicitate a statului turc, ameninţată în esenţa ei de constituţia civilă a AKP.

Ce se modifică
Referitor la partidele politice, amendamentele aduc înăsprirea condiţiilor de dizolvare şi coborârea pragului de 10% impus pentru intrarea în parlament a unei formaţiuni politice. Amintim, în context, că AKP a fost pe punctul de a fi interzis, în baza actualelor prevederi ale textului contituţional, în 2008, sub acuzaţia de desfăşurare de activităţi care ar submina caracterul laic al statului turc. Specialiştii turci sunt de părere că o reformă constituţională ar trebui să modifice fundamental statutul partidelor politice, care suferă de centralism şi sunt strivite de importanţa liderului, şi ar trebui să permită apariţia şi dezvoltarea unei stângi politice absentă de pe scena politică de la Ankara, ceea ce ar normaliza funcţionarea sistemului politic turc, bazat exclusiv pe alternanţa la guvernare a forţelor de dreapta.
O altă modificare propusă de AKP priveşte modificarea componenţei Curţii Constituţionale, în contextul în care această instituţie este principalul opozant al guvernului proislamic al premierului Erdogan, în timp ce influenţa armatei se află într-o scădere sensibilă mai ales după valul de procese intentate unor militari acuzaţi de complot împotriva guvernului.

De ce acum
Profesorul Ibrahim Kaboglü de la Universitatea Marmara, specialist în drept constituţional, este de părere că Turcia trebuie să redevină statul de drept care a fost până la lovitura militară din 1980, în care drepturile omului să fie garantate de Constituţie, nu sub supravegherea acesteia, ca în momentul de faţă. Momentul ales are legătură cu agenda partidului la guvernare, dar dincolo de vendetta politică proiectul unei constituţii civile este foarte agreat de Uniunea Europeană, sugerat şi cerut de aceasta, condiţionând astfel procesul de negociere dintre Ankara şi Bruxelles.
Pe de altă parte, putem accepta şi ideea că reformarea contituţiei a pornit dintr-o nevoie internă, de demilitarizare a democraţiei turceşti. Faptul că această reformă este pornită de către un partid de orientare religioasă nu este o surpriză, având în vedere relaţia AKP cu apărătorii militari ai Constituţiei din 1982. Din păcate, o reformă care se poate dovedi pozitivă în intenţie şi conţinut a fost aşezată sub semnul eternei ameninţări la laicitatea sacră a statului turc şi redusă la confruntarea tradiţională între conservatori şi naţionalişti.

Laura Sitaru predă limba arabă la Universitatea Bucureşti şi este cercetătoare în cadrul Institutului Diplomatic Român.