Revizionismul istoric, reaprins de Orban şi Putin. Bomba cu ceas de la graniţele României
0
Spectrul revizionismului bântuie imaginaţia europenilor. Revizionismul Rusiei s-a tradus în expansiune teritorială pe cale militară, în cazul celorlalte două focare revizioniste din Europa – Ungaria şi Bosnia – lucrurile sunt mai nuanţate, chiar dacă au mize la fel de importante.
Invadarea Ucrainei de către Rusia a resuscitat în discursul public o listă de cuvinte care păreau alungate demult din lexicul politic al continentului european. Liderii politici invocă – fie pentru a cere, fie pentru a condamna – termeni precum „garanţii de securitate“ şi „declaraţii de neutralitate“, iar ideea sferelor de influenţă, chiar dacă niciodată dispărută cu adevărat, revine pe buzele experţilor în tentativele de a explica lumea nouă în care s-a păşit pe 24 februarie. Nu doar termenii geopolitici care pentru mulţi păreau că aparţin unui secol trecut sunt în plină revenire, ci şi semnele de manual ale patologiei etno-naţionaliste dezlănţuită pe câmpul de luptă: gropile comune, execuţiile sumare, epurarea etnică, genocidul. Repetate de suficiente ori, perindate zilnic pe burtierele televizoarelor şi-n titlurile de ziar, cuvintele încep să capete aerul monstruos al familiarităţii. În formula poetului englez W.H. Auden, „speranţa isteaţă a unui deceniu josnic şi neonest a expirat“, iar iluzia războiului imposibil în Europa nu mai există.
Între ordine şi fragilitate
În urma tuturor acestor vorbe, însă, se ridică un termen cu ambiţii explicative care aminteşte imediat de prăbuşirea ordinii europene şi globale în anii ’30: revizionismul. Căutarea dovezilor revizionismului în alte cazuri decât în cazul evident al Rusiei lui Putin pare să trădeze disconfortul psihic indus de război – deodată, Bătrânul Continent şi-a amintit de fragilitatea păcii, iar ochii încep să caute focarele care ar putea transforma violenţele din Ucraina într-o realitate extinsă într-o regiune mult mai mare.
Pe scurt, aproape fără să vrei, te întrebi cine din Europa ar putea urma Rusia în aventura sângeroasă a reconfigurării graniţelor şi a subminării sistemului de norme internaţionale actual. Cu toate acestea, invocarea pericolului revizionist pune la prima vedere mai multe probleme explicative decât să ofere răspunsuri. Ce înseamnă mai exact că un stat este revizionist? E orice putere care şopteşte în colţuri împotriva ordinii europene automat una revizionistă? Sunt toate revizionismele naţionale născute la fel şi cu ambiţii similare? Chiar există o masă critică de state cu ambiţii revizioniste care, în condiţii adecvate, ar putea urma Rusia? Sau – altfel şi mai simplu spus – chiar e lumea atât de fragilă ca în anii ’30?
FOTO Getty Images
Instrumentalizarea istoriei
Revizionismul vine în multe forme, dar o distincţie fundamentală rămâne cea dintre revizionismul istoric şi cel pur politic. Distincţia nu ar trebui să ascundă, însă, strânsa legătură dintre cele două atunci când revizuirea discursului istoric e făcută fie direct de către agenţii unui stat, fie sub atenta supraveghere a autorităţilor. De altfel, legătura aceasta poate fi văzută cel mai bine în cazul agresiunii Rusiei. Toate semnele erau acolo, iar anii de după anexarea Crimeii în 2014 nu au făcut decât să accentueze o naraţiune istorică formulată în liniile ei generale chiar de către preşedintele rus. Mai exact, e vorba de o naraţiune a cărei idee principală este că statul ucrainean e o „aberaţie“ istorică, născută din circumstanţele politice în care a fost nevoit să acţioneze Lenin în timpul Războiului Civil Rus şi, apoi, din slăbiciunea Moscovei după 1991. În spatele acestei idei stă o asumpţie naţionalistă cheie: ucrainenii nu sunt un popor de sine stătător, ci o invenţie menită să ţină Rusia într-un şah etern. De drept, argumentează revizionismul istoric rus, din Harkov până-n Liov toată lumea este, în esenţă, rusă. Dacă vreun ucrainean crede altceva, atunci e fie vândut, fie ignorant – naţionalismul etnic e pregătit oricând să şteargă realităţile complexe şi să-i aducă pe cei rătăciţi înapoi în patria renegată, cu forţa dacă e nevoie.
Nu toate revizionismele se nasc la fel
Cu alte cuvinte, efortul de a rescrie istoria pentru a o instrumentaliza în scopuri pur politice însoţeşte aproape întotdeauna determinarea unei puteri revizioniste de a destabiliza ordinea internaţională şi de a răsturna regulile şi normele care prevalează în comunitatea internaţională. Am spune poate că e condiţie necesară, dar nu suficientă pentru cealaltă formă, mai insidioasă, de revizionism.
„Dacă stabilitatea este scopul în materie de securitate al status quo-ului, schimbarea este steagul sub care stă revizionismul. Statele revizioniste, cu alte cuvinte, sunt cele care îşi consideră structurile interne în dezacord cu tiparul existent de relaţii şi se simt ameninţate ori cel puţin dezavantajate de status quo“, notează Barry Buzan, unul dintre principalii teoreticieni ai revizionismului. Chiar dacă definiţia ne ajută să înţelegem caracterul inevitabil al contestării status quo-ului de către liderii politici ai căror ambiţii pe scena internaţională intră în conflict cu normele existente şi cu distribuţia de putere din sistemul internaţional, nu toate eforturile revizioniste sunt născute egal.
Unele tentative revizioniste încearcă modificarea normelor internaţionale, altele caută doar creşterea prestigiului unui stat pe scena internaţională şi de-abia o a treia categorie de revizionism urmăreşte cu abnegaţie expansiunea teritorială. Mai mult, mijloacele utilizate nu sunt neapărat violente – de exemplu, procesul de reconfigurare a ordinii geopolitice de pe continentul african e caracterizat atât de trupele ruse din regiunea Sahel, cât şi de amplele programe de dezvoltare economică derulate de China în aproape toate statele africane.
În lumina acestor distincţii, liderii politici suspectaţi în Europa de tendinţe revizioniste pot fi înţeleşi mai bine. Chiar dacă fragilitatea păcii europene n-a fost niciodată mai pregnantă în ultimele decenii ca acum, teama faţă de apariţia unei coaliţii de state şi lideri politici care ar putea contesta cu succes ordinea din centrul şi estul Europei e una bazată pe asumpţii parţial îndoielnice.
Suspectul de pe Dunăre
Pentru alegerile din Ungaria de pe 3 aprilie, speranţele au fost din nou ridicate, iar de data aceasta nu fără o anumită justificare. Deriva guvernului lui Viktor Orban, care a aruncat Ungaria pe lista regimurilor hibride, democratice doar pentru că se permit alegeri, dar profund autoritare în rest, a dus până la urmă la unirea unei opoziţii pestriţe în numele unui singur scop: debarcarea liderului maghiar şi a partidului Fidesz de la putere. N-a fost să fie – e aproape un eufemism să numeşti rezultatul o victorie, având mai degrabă conturul unei zdrobiri fără drept de apel a oricăror ambiţii ale opoziţiei. Chiar dacă rezultatul poate fi pus şi pe seama unei legi electorale care favorizează masiv partidul lui Orban, o super-majoritate de 135 de locuri în legislativ din 199 nu se construieşte complet artificial.
Dincolo de existenţa unei opoziţii unite, speranţele naive că Orban ar putea pierde alegerile mai aveau o sursă: apropierea liderului maghiar de Putin şi jocul duplicitar pe care a început să-l facă aproape imediat după ce primul val de condamnare a invaziei ruseşti în Ucraina a trecut. În definitiv, pentru cine caută prieteni puternici ai Rusiei cu ambiţii revizioniste proprii, guvernul de la Budapesta e suspectul din oficiu. Declaraţiile din seara alegerilor nu ajută nici ele prea mult la alungarea suspiciunilor. „Ne vom aminti această victorie până la sfârşitul vieţii pentru că a trebuit să luptăm cu un număr uriaş de adversari: aripa locală a stângii, aripa internaţională a stângii, birocraţii de la Bruxelles, toţi banii şi instituţiile imperiului Soros, media internaţională şi preşedintele Ucrainei“, a declarat Orban. Cu alte cuvinte, printre obsesiile obişnuite ale premierului maghiar s-a strecurat şi Volodomir Zelenski.
Orban, între revizionism calculat şi negocieri politice
De altfel, vocea discordantă a Budapestei faţă de conflictul din Rusia a dus deja la anxietăţi în ţările vecine în faţa pericolului revizionismului maghiar. Săptămâna această, preşedintele Parlamentului slovac declara că Ungaria se pregăteşte „să rupă bucăţi din Slovacia cu ajutorul lui Putin“, iar România a făcut de mult aproape un brand de ţară din teama că „ungurii ne vor fura Ardealul“. Suspiciunile faţă de Ungaria sunt parţial întemeiate atunci când vine vorba de revizionismul istoric patronat de regimul lui Orban şi de influenţa Budapestei în zonele populate de etnici maghiari din ţările vecine, însă sunt şi argumente care, pentru moment, în această perioadă atât de tulbure, pot tempera îngrijorările.
Pentru unii analişti, Ungaria seamănă mai degrabă cu un tigru de hârtie, nu cu un urs de la Răsărit, având în vedere că o bună parte a influenţei obţinute de guvernul maghiar în ţările vecine se bazează pe accesul ţării la fonduri europene şi la beneficiile apartenenţei la Uniunea Europeană. Cum NATO şi UE preferă fără îndoială un front unit în centrul şi estul Europei împotriva lui Putin, se poate argumenta că Orban doar a simţit deodată cum i s-a îmbunătăţit poziţia de negociere. Atât timp cât ruşii vor sta cu armele în Ucraina, îngrijorările cu privire la iliberalism şi guvernări autoritare în UE vor cădea în plan secund la Bruxelles şi la Washington, iar joaca cu ameninţările revizioniste moderate devine bună ca monedă de schimb pentru păstrarea poziţiei Ungariei în UE şi pentru creşterea influenţei în statele vecine. De asemenea, ideea că o ţară membră a NATO plănuieşte activ şi cu şanse de succes ruperea teritoriului unei alte ţări membre NATO trădează o neîncredere fără justificare în determinarea alianţei de a respecta normele fundamentale ale unei ordini globale în care încă poate spune că ocupă principala poziţie de putere.
Ne vom aminti această victorie până la sfârşitul vieţii pentru că a trebuit să luptăm cu un număr uriaş de adversari: aripa locală a stângii, aripa internaţională a stângii, birocraţii de la Bruxelles, toţi banii şi instituţiile imperiului Soros, media internaţională şi preşedintele Ucrainei. Viktor Orban, prim-ministrul Ungariei
În Balcani, norii gri încep să bată-n negru
Chiar dacă Serbia continuă să refuze orice fel de sancţionare a Rusiei, focarul de instabilitate şi de potenţiale revizuirii ale ordinii actuale din Balcani nu pleacă direct de la Belgrad, ci din Bosnia. Aici, în ţara care a văzut cele mai sângeroase lupte ale ultimului mare conflict european, lipsa sancţiunilor pentru Rusia are alte resorturi decât deplina prietenie dintre state. În 1995, războiul din Bosnia se încheia cu Acordul de la Dayton, iar noul stat bosniac devenea unul dintre cele mai complicate din lume: un stat federal cu un Înalt Reprezentant cu atribuţii în politica internă numit de puterile occidentale, cu o preşedinţie tricefală formată dintr-un sârb, un croat şi un bosniac şi cu trei entităţi autonome – Republica Srpska (cu majoritate etnică sârbă), Federaţia Bosniei şi Herţegovinei (cu majoritate bosniacă) şi micul district Brcko.
În prezent, anii de blocaj instituţional şi invazia Rusiei în Ucraina scot pe deplin în evidenţă limitele sistemului din Bosnia şi Herţegovina şi pericolul revizionist din Balcani. Milorad Dodik, membrul sârb al preşedinţiei bosniace şi o fostă speranţă a Occidentului pentru pace în Balcani, a apăsat pedala naţionalismului sârb la cote fără precedent în ultimele trei decenii. Principala ameninţare: secesiunea Republicii Srpska din Bosnia. În plus, Dodik a reuşit să blocheze orice fel de sancţiuni impuse de Bosnia şi Herţegovina asupra Rusiei, refuzând cererile făcute în acest sens de ceilalţi doi membri ai autorităţii prezidenţiale.
Semnarea Acordurilor de la Dayton FOTO AFP
Mizele revizionismului din Bosnia
Din multe puncte de vedere, soarta păcii în Balcani e strâns legată de deznodământul războiului din Ucraina. Atât timp cât Moscova va rămâne o posibilă forţă protectoare pentru tentativele secesioniste şi pentru revizuirea echilibrului din Balcani, analiştii atrag atenţia că liderii precum Dodik vor continua să se afle într-o poziţie bună pentru a-şi duce la capăt ambiţiile politice. Cum imaginile de la Bucha ori din Mariupol indică tot mai mult, mizele nu sunt simplele linii de pe hartă şi atribuţiile recunoscute ale diferitelor jurisdicţii pe care acestea le delimitează. De altfel, criza care ameninţă să sfârşească Acordul de la Dayton a început la jumătatea anului 2020, când fostul Valentin Inzko, fostul Înalt Reprezentat din Bosnia, a promulgat o lege care pedepseşte negaţionismul în privinţa genocidului şi glorificarea criminalilor de război, o decizie pe care instituţiile bosniace au încercat s-o adopte timp de mai bine de două decenii.
Dodik e doar unul dintre liderii sârbi care neagă în continuare faptul că la Srebreniţa, în iulie 1995, au fost masacraţi peste 8.000 de bosniaci musulmani de către Armata Republicii Srpska. La începutul lunii ianuarie 2022, furorul creat de adoptarea legii anti-negaţioniste a dus la cel mai grav episod din cadrul crizei. Sârbii bosniaci au sărbătorit Ziua Republicii Srprska, eveniment interzis de legile statului, iar Dodik s-a alăturat fără nicio ezitare maselor de oameni aflate în plină celebrare alături de naţionalişti sârbi care au cântat vechile cântece islamofobe din timpul războiului şi au purtat steaguri cu faţa generalului Ratko Mladic, condamnat pentru genocid. Cu o lună înainte, parlamentul Republicii Srpska votase deja o lege care ar permite acestei entităţi să renunţe la participarea sa în cadrul instituţiilor fiscale, judiciare şi militare ale statului federal, o evoluţie care ar face Republica Srpska un stat de facto în Balcani şi ar reaprinde complet flacăra care a stat şi la originea războiului din Bosnia.
Un blocaj la Bruxelles
Căile de ieşire din actuala criză sunt departe de a fi clare, iar utilizarea de către Înaltul Reprezentant a prerogativei prin care ar putea să-l înlăture pe Dodik din poziţia sa în preşedinţia tricefală a Bosniei ar putea reprezenta o adevărată „soluţie nucleară“, capabilă să accelereze iremediabil tensiunile din ţară. Cu toate acestea, soluţia rămâne improbabilă în acest moment, având în vedere că Uniunea Europeană se arată incapabilă de a impune chiar şi sancţiuni minore asupra liderului sârb. Motivul e mai degrabă simplu: Budapesta nu vrea. Mai mult, Orban a anunţat un amplu program de investiţii în Republica Srpska, oferindu-şi sprijinul pentru un lider ale cărui ambiţii secesioniste sunt mult mai clare decât ambiţiile expansioniste ale Ungariei.
Se încarcă comentariile...
