Reţete contra apatiei

Vine un moment în viaţa fiecărei democraţii când politicienii decid că apatia alegătorilor e cel mai mare duşman al lor. Bulgaria şi Polonia, două regimuri democratice la fel de recente ca şi cel românesc, au încercat deunăzi două reţete diferite pentru a scăpa de nesuferitul inamic.

Vecinii noştri de la sud au propus să trezească interesul cetăţenilor - tot mai decepţionaţi şi mai absenţi - chemându-i să se pronunţe într-un triplu referendum. Erau avute în vedere exclusiv teme... electorale: introducerea obligativităţii votului, alegerea directă a unora dintre deputaţi, restul urmând să fie desemnaţi, ca şi până acum, pe liste, şi - în fine - introducerea votului electronic, înainte de toate de către bulgarii stabiliţi în străinătate. Acestea au fost propunerile formulate de preşedintele Plevneliev. Parlamentul de la Sofia, care trebuie să valideze ce anume sunt întrebaţi cetăţenii într-un referendum, a eliminat, la sfârşitul lui iulie, primele două întrebări şi a păstrat doar consultarea despre votarea online. S-a întâmplat aşa, fiindcă unul dintre partidele de la guvernare - Blocul Reformist - a considerat că votul e drept, nu obligaţie, iar pe de altă parte, listele oferă o paletă mai largă de alegere decât mult-lăudatul uninominal. Programat să se ţină în aceeaşi zi cu scrutinul local, referendumul despre votul electronic a stârnit puţine dezbateri. Partidele, în marea lor majoritate, au susţinut că, dacă îţi poţi exprima opţiunea politică folosind propriul calculator, cumpărarea conştiinţei alegătorilor va fi diminuată. S-au opus introducerii e-votării radicalii din Attaka: ei au argumentat că bulgarii plecaţi din ţară n-ar trebui acceptaţi ca votanţi, fiindcă n-au de gând să revină acasă. Şi socialiştii s-au împotrivit, argumentând că folosirea calculatorului va spori manipularea. În schimb, partidul turcilor n-a zis nici da, nici ba. Rezultatul a fost neconcludent. E adevărat că peste 70 la sută dintre cei veniţi la urne au fost în favoarea introducerii votului electronic, dar rata de participare abia a depăşit o treime din totalul corpului electoral. Întrucât nu s-a atins pragul impus de lege - şi anume, numărul de votanţi de la ultimul scrutin legislativ -, Parlamentul e cel care va tranşa.

În Polonia, confruntarea cu apatia a făcut un pas suplimentar, după ce un referendum asemănător cu cel din Bulgaria a eşuat acum două luni, din pricina unei mobilizări incredibil de mici, de 7,8%. De fapt, anul acesta a fost, electoral vorbind, unul foarte dens pentru polonezi, chemaţi la urne pentru prezidenţiale în luna mai şi pentru legislative pe 25 octombrie. Factorul politic decisiv a fost sentimentul că, după opt ani de guvernare, alianţa formată de Platforma Civică şi Partidul Ţărănesc ar trebui să lase locul altcuiva. Polonezii au decis, în majoritatea lor, să iasă din indiferenţă şi apatie prin alternanţă. Una completă. Într-adevăr, după victoria-surpriză a lui Andrzej Duda la prezidenţiale, a venit acum rândul partidului din care provenea, Lege şi dreptate (Prawo i Sprawiedliwość), să obţină majoritatea în Seim. E prima dată după 1989 când guvernul de la Varşovia e monocolor.  Cum s-a ajuns aici? Una dintre explicaţii ţine de decizia lui Jarosław Kaczyński, liderul PiS, de a nu candida. Nici la preşedinţie, nici la poziţia de prim-ministru. Pe cea din urmă a ocupat-o acum un deceniu, când fratele său geamăn, Lech, era preşedinte, şi multă lume se aştepta ca măcar pe asta să o vizeze. Kaczyński, însă, a susţinut pentru preşedinţie un tânăr euro-deputat, care acum un an părea să nu aibă vreo şansă în faţa lui Bronislaw Komorowski, iar pentru şefia guvernului a propus-o pe Beata Szydło, care condusese până atunci primăria dintr-o localitate de 12 mii de locuitori. A fost o decizie care a ţinut seama de faptul că, după plecarea lui Donald Tusk la Bruxelles, ca preşedinte al Consiliului European, Platforma civică alesese drept premier tot o femeie, pe Ewa Kopacz. A fost prima dată când, pentru şefia executivului polonez, s-au confruntat două femei. Pe de altă parte, alternanţa a fost favorizată de claritatea dezbaterii, în trei domenii-cheie - euro, migranţi şi pensii -, conservatorii pronunţându-se împotriva adoptării monedei comune, contra primirii de străini şi respingând creşterea vârstei de pensionare decisă de guvernul lui Tusk. Dacă se poate spune că a avut mână bună în privinţa candidaţilor, trebuie observat şi că unele dintre afirmaţiile lui Kaczyński au vădit intoleranţă: la mitingurile PiS se foloseau panouri cu „fuck the EU” sau „musulmanii sunt un porc troian”, iar şeful partidului a declarat că adepţii islamului sunt purtătorii unor paraziţi periculoşi, care au produs deja holeră în Grecia şi dizenterie la Viena. Adversarii i-au imputat că vorbeşte precum naziştii, ce susţineau că evreicele aduc tifos. Electoratul a trecut, însă, cu vederea derapajele.

Ca orice reţete, şi cele care caută să trateze apatia - prin consultări referendare sau prin alternanţă - au un cost. În cazul bulgarilor, care vor să vindece demobilizarea simplificând tehnologia votării, rezultatul e, deocamdată, o nouă decepţie: consultarea directă nu a rezolvat nimic şi tot deputaţii sunt cei care vor trebui să decidă. Dezamăgirea riscă, deci, să sporească, în loc să scadă. Polonezii virează, în schimb, către radicalism, într-un sistem politic în care confruntarea stânga-dreapta a fost deja înlocuită cu una liberali-conservatori. Aici, moderaţia ar putea lăsa locul intoleranţei.