Ocazie cu care ies la atac şi mişcările de extremă-stângă, încercând (şi ele) să profite de şansa oferită de creşterea în forţă şi legitimitate socială a mişcărilor de contestaţie ale străzii.

Logica încercărilor de posibilă recuperare în folos propriu a mişcărilor străzii urmăreşte, punct cu punct, mesajele transmise de cei care au teoretizat formulele ideologice. Oferind apoi, evident, şi un modus operandi.

Prima etapă este cea de captatio benevoletiae, adresată intelectualilor de stânga, cei care au constituit sua dintotdeauna au simpatizat cu nucleul dur al mişcării. De doi-trei ani, a apărut pe piaţă, direct adresat lor, un set întreg de lucrări teoretice pentru de-demonizarea clasicilor gândirii marxist leniniste şi consolidarea unui fundament filozific pentru ceea ce, în opinia lor, va fi societatea nu post-capitalistă ci a „viitorului de după capitalism”, acum aflându-ne în faza “tranziţiei anticapitaliste”.

Iată ce spunea în acest sens David Harvey la Forumul social de la Porto Alegre din 2010:

Tentativele actuale de a reda viaţă ipotezei comuniste sunt caracterizate de refuzul oricărui control al statului şi se îndreaptă spre alte forme de organizări colective, eliminând forţele de piaţă şi acumularea de capital ca fundamente ale organizării producţiei şi distribuţiei. În centrul noii forme de comunism sunt plasate sistemele de coordonare între colectivităţile de producători şi consumatori organizaţi în mod autonom, structurate în reţele orizontale şi nu, ca în trecut, în sistem ierarhic al deciziilor descendente. Modelul acesta este credibil datorită tehnologiilor contemporane ale comunicaţiei. Peste tot în lume putem observa acum tot felul de experimente în acest sens, la scară mică, unde se dezvoltă aceste formule economice şi politice. Este vizibilă o anumită formă de convergenţă între tradiţiile marxiste şi cele anarhiste, evocând deci un spirit general de colaborare care vine de departe, din anii 1860 din Europa”.

Acestea fiind spuse, să vedem în ce măsură această tendinţă se şi confirmă în mesajele care circulă pe forumurile specializate. Iată, spre exemplu, ce se spune pe unul dintre cele mai circulate, Journal Militant d’Information Alternative (20 martie 2013) :

Prin definiţie, o mişcare de protest sau de exprimare a mâniei colective nu identifică întotdeauna toate cauzele reale ale frustrării şi, în consecinţă, nu are nici o viziune clară sau organizarea politică necesară pentru a modifica raporturile de forţe sau pentru a da jos regimul. Dimpotrivă, o mişcare politică revoluţionară presupune un plan, o viziune şi organizarea necesare pentru a cuceri puterea, pentru a o schimba şi pentru a o păstra“.

Un pas mai departe îl fac italienii de la Proletari Comunisti , împreună cu aliaţii lor din PCM, sub deviza „O singură soluţie, o nouă revoluţie!, după marea manifestaţie anti-austeritate şi anti-sistem de la Roma de pe 15 octombrie 2011, când afirmau într-un comunicat comun de presă că:

Maşina blindată a poliţiei, abandonată, pradă flăcărilor….a constituit imaginea extraordinară şi de substanţă a zilei de protest. A unit rebeliunea noastră cu cele care parcurg şi vor parcurge pe mai departe Europa, a indicat clar şi net că de ce avem nevoie este revolta socială, a redat via’ă spectrului care îi înspăimântă pe toţi burghezii, reformiştii, vânzătorii şi escrocii, spectrul REVOLUŢIEI NECESARE ŞI POSIBILE, unica soluţie pentru a ieşi din criza Capitalului şi imperialismului.

…Trebuie să ne sprijinim pe proletarii ieşiţi la luptă, pe mişcarea studenţească, pe oamenii săraci şi pe şomeri….ce înseamnă oare o fereastră spartă la o bancă în comparaţie cu jaful permanent pus la cale de sistemul bancar şi financiar, sau în raport cu criza devastatoare a ultimei perioade care este expresia naturală a sistemului capitalist? Cine ar trebui să meargă în puşcărie: bancherii şi politicienii corupţi care-i susţin sau tinerii care se revoltă? Cum să ieşi din toate astea fără o revoltă proletară şi socială care să dea jos clasa dominantă şi să deschidă calea unei revoluţii care va pune puterea în mâinile proletarilor şi maselor populare?”  

Aşa e, spun cei din extrema stângă anarhistă de la Cause Commune, precizând de astă dată intenţia clară de a urma întru totul planul din spatele planului, acela care ar trebui să permită preluarea puterii politice:

„Credem că o societate cu adevărat dreaptă nu poate fi obţinută decât printr-o transformare rapidă şi radicală a structurilor politice şi sociale din acest moment. Pe scurt, printr-o revoluţie. Credem că această schimbare fundamentală va interveni datorită evoluţiei ascendente a mişcărilor sociale din ce în ce mai militante, dublate de dezvoltarea ascendentă a conştiinţei de clasă şi valorilor sociale pozitive ale indivizilor din societate în general. Credem că aceste mişcări vor fi în măsură să organizeze ocuparea generală a străzilor şi întreprinderilor, greve generale pe tema condiţiilor de muncă şi capacităţilor sociale, paralizând astfel o economie care nu serveşte decât interesele unei minorităţi….în timpul perioadei de ruptură completă cu sistemul capitalist, atunci când grevele se vor generaliza şi cartierele/spaţiile vor fi ocupate, va avea loc o confruntare violentă între foştii conducători şi noua societate. Fără arme şi mijloace de apărare, vom fi zdrobiţi. Înarmaţi şi cu miliţii populare ne-ierarhizate pentru apărarea cuceririlor revoluţiei, vom supravieţui şi progresa”.  

Text care ne duce direct la ultima întrebare: există un manual al gherilei urbane? Sigur, există mai multe, începând cu Războiul de gherilă scris de Che Guevara, apoi, în ordinea răspândirii şi influenţei, Mini-manualul luptătorului de gherilă urbană , opera militantului comunist brazilian Carlos Marighela. Această din urmă lucrare a devenit ghidul după care, generaţie după generaţie, inclusiv în prezent, se ghidează grupările extremiste de stânga şi o bună parte dintre anarhiştii de dreapta sau de stânga...

De ce are nevoie gherila urbană?

1. De o organizaţie foarte laxă şi autonomă. Precizarea lui Marighela este că acesta este un principiu esenţial nu numai pentru organizaţiile armate de gherilă urbană, ci şi pentru orice alt tip de mişcare ce doreşte să opună o rezistenţă legitimă unui regim de tip absolutist şi dictatorial. El preconizează un sistem organizat pe sistemul unor celule mici, „celulele de foc” şi care să nu cuprindă mai mult de 4-5 persoane. Comunică între ele, eventual, prin intermediul unor coordonatori, extrem de puţini la  număr. „Fiecare grup va planifica şi va executa operaţiunile asupra cărora va decide, va păstra arme, va discuta şi va corecta tacticile folosite. Grupul acţionează din proprie iniţiativă, în afara momentelor în care trebuie să îndeplinească sarcinile mai mari decise de comandamentul general al gherilei (celulă centrală sau comitet central). Pentru a lăsa liber acest spirit de iniţiativă, se va evita orice rigiditate în interiorul organizaţiei. De altfel, din această cauză, la noi (Brazilia, n.n.) nu există ierarhizarea caracteristică a stângii tradiţionale.

3. Principiul tactic al „cameleonului” . Nu trebuie niciodată să-ţi tai legătura cu baza şi cu zona principală de susţinere…. rămânând mereu în centrul oraşului, cât mai bine disimulat, cât mai pierdut în peisaj: „luptătorul urban dde gherilă trebuie să ştie să trăiască în mijlocul maselor şi să fie atent ca nimic să nu-l distingă de un cetăţean obişnuit…trebuie să trăiască de pe urma muncii sale, de pe urma activităţii profesionale legitime pe care o are…intră în clandistinitate doar dacă este căutat de poliţie sau figurează în fişierele acesteia, dacă este condamnat sau se lansează împotriva lui un mandat de arestare preventivă”.

3. Răsturnarea disimetriei. Oricât de izolat ar fi, luptătorul de grherilă urbană trebuie să se arate creativ, să profite la maximum de efectul de surpriză şi de cunoaşterea terenului şi condiţiilor urbane, să fie mai mobil şi mai rapid decât forţele de ordine. Astfel va reuşi să răstoarne evidenta disimetrie de putere între forţele de ordine şi individul izolat sau organizat în mici grupuri de atac.

4. Cum să răspunzi atacurilor, diversiunile necesare. Trebuie să ştii cum să răspunzi atacurilor inamicului. Atunci când trupele de poliţie avansează, înarmate cu scuturi, trebuie să fie operată scindarea în două grupuri distincte, unul care să atace din faţă şi celălalt prin spate, unul retrăgându-se în timp ce altul lansează proiectile…poliţia trebuie informată în mod regulat asupra pretinselor locaţii unde sunt plantate mecanisme explozive, asupra unor proiecte de răpiri de persoane sau de asasinare a unor personalităţi politice, ceea ce va obliga forţele de represiune să se mobilizeze degeaba şi să se îndoiască de oriceOricine care se opune dictaturii şi doritoare să o combată poate face ceva, oricât de modestă ar fi această contribuţie. din orice punct de vedere, în orice ipoteză şi în orice circumstanţă, datoria revoluţionarului este să facă revoluţia…”

Sunt însă aceste teoretizări, mesaje, chemări la luptă şi manuale de operare specifice extremei stângi? Deloc. Toată lumea se pregăteşte şi, cu altă ocazie, vă invităm să descoperiţi o altă faţetă a aceleiaşi ecuaţii, cea a noilor modele totalitare de la acest început de secol XXI. O demonstraţie nu numai că nimeni n-a învăţat nimic din lecţiile trecutului, ci şi a faptului că există ceva adevăr în temerea că frecvenţa cu care se reproduc himerele infernului pare să depăşească, totuşi, puterea de imaginaţie a celor mai pesimişti dintre noi.