Regionalizarea birocraţiei

Conform unei statistici recente, faţă de anul trecut, numărul pensionarilor români s-a redus cu 100.000. Asta NU pentru că tocmai cei mai dinamici dintre ei au avut şansa reîncadrării într-o zonă privată de muncă. Ci doar pentru că au plecat pe ultimul lor drum...

De pildă, în judeţul Vrancea, în medie, cam 300 de persoane trec Styxul, în cursul unei luni.

Chiar în arealul montan unde momentan mă aflu, clopotele bat, ca pentru un nou mort, cam la trei zile.

Dacă fiecare judeţ are un număr apropiat de decese lunare, atunci, într-un an, numărul total depăşeşte suta de mii. Unii sunt tineri, victime ale unor accidente imprevizibile sau boli incurabile. Majoritatea sunt însă septuagenari, octogenari, nonagenari.

Dincolo de durerea prilejuită de dispariţia lor există un fel de centrifugă a alienării rudelor, datorită unui sistem birocratic, de acoperire, cu hârtii succesive, a eliberării sumelor legale atribuite pentru cei care s-au ocupat de înhumare.

Între primăriile locale, notariatele din zonă şi casele de pensii se instituie curse contracronometru.

Notarii certifică orice. Taxa contează. Şi încadrarea în formulare lipsite de diacritice.

Primăriile nu au proceduri, nici standarde de încadrare a unei situaţii specifice, într-o soluţionare legală.

Drept urmare, oamenii aleargă între neştiinţa poştăriţei, care cunoaşte că are nevoie de o hârtie, pentru a elibera ultima pensie, uluiala secretarei primarului, ce nu înţelege exigenţa casei de pensii, de a elibera o dovadă a situaţiei patrimoniale reale, a persoanei decedate, conform anexei numerotată ca la serviciile secrete, vorba vine, iar la centrul judeţului, pe calculator se indică ce acte sunt necesare, cu multe fotocopii.

În mod paradoxal, toate aceste personaje ale birocraţiei de stat stau, bine mersi, în faţa unui calculator.

Dar comunicarea electronică nu există.

Accesul, legal, la o bază minimală, de date comune, pare un vis ce ţine de lumea ficţiunii. 

În schimb, taxe se încasează peste tot. Dacă fratele sau sora decedatului nu ar fi purtaţi, ca sfintele moaşte, de rudele tinere, cu autoturismul, de la reşedinţa de judeţ, la primăria comunală, la notariatele disponibile şi la sediul unei poşte depăşită de situaţie, demersuri fireşti ar dura zile în şir. Asta când avem judeţe.

Cum va fi când vor funcţiona regiunile de tip european?

Vor avea primăriile locale computerele conectate la un sistem informaţional, care să permită cetăţenilor simpli să rezolve, într-un singur loc, cu achitarea taxelor legale, toata gama de adeverinţe inventate pentru a se acoperi instituţii distincte, momentan comunale şi judeţene, pe viitor şi regionale, cu hârtii ale inutilităţii lor? Greu de răspuns.

La finalul deceniului trecut mai existau sub 10.000 de veterani de război, din ultima conflagraţie mondială. Acum, la zece decese, cel puţin pe tărâm vrâncean, mai mult de o treime au avut şi pensie de veteran. Sintagmă nobilă.

Dar cei care au avut-o au utilizat-o pentru a stimula pe cei care îi asistau social. Vânători de sume suplimentare de venit. Sau de moşteniri nemeritate. Anul viitor, pe vremea asta, şi în ritmul actual, alţi 100.000 de pensionari vor fi uitate amintiri.

Supravieţuitorii vor beneficia de un sistem administrativ, de stat, perfecţionat de crearea regiunilor?

Regionalizarea birocraţiei poate fi marcată de capul unei soluţii pragmatice inteligente, sau de pajura unui hăţiş înzecit, de plimbări inutile, a cetăţenilor de rând, între locaţii, instituţii şi birouri, cu etichete diferite.

Adevărate expresii ale cunoscutei zicale...stat în stat. Degeaba.