La trei luni de la atacarea barbară a Ucrainei de către hoardele ruse, o concluzie e evidentă: Rusia a pierdut războiul în care s-a aruncat prosteşte şi în care se afundă neputincioasă. Indiferent de deznodământul militar – iar acesta e tot mai puţin probabil să fie favorabil Rusiei – în ochii lumii raţionale, zarurile au fost aruncate. Cu efecte vreme de decenii de acum înainte.

Putin a vrut finlandizarea Europei de Est şi a împins, de fapt, Suedia şi Finlanda în NATO. Până şi Elveţia neutralităţii aparent veşnice vrea exerciţii militare împreună cu NATO. În locul retragerii trupelor occidentale pe poziţiile de acum 25 de ani, cum cerea Putin în ultimatumul din 17 decembrie 2021, 42.000 de militari NATO au fost masaţi de urgenţă pe Flancul Estic.

Putin a vrut stoparea apropierii europene a Ucrainei şi s-a pomenit cu cereri de aderare la UE trimise de la Kiev, Chişinău şi Tbilisi, precum şi cu o mobilizare fără precedent la Bruxelles pentru a asigura un viitor european acestor state. Cu toată reticenţa ”purceluşilor egoişti”, Olanda şi Austria, de a deschide porţile Uniunii, în faţa disperării ucrainene de a arde etape; cu toată strădania pionului otrăvit al Moscovei, Ungaria, de a bloca decizii esenţiale ale UE, precum embargoul petrolier; cu toată împotrivirea Turciei oportuniste faţă de extinderea NATO – Kremlinul a reuşit contrariul a ceea ce se aştepta. 

Lumea democratică trimite zeci de miliarde de dolari ajutor pentru Ucraina, o înarmează până în dinţi, găzduieşte milioane de refugiaţi şi caută soluţii pentru o reaşezare geopolitică mai trainică şi previzibilă.

România, în faţa ”federalismului pragmatic”

Necesită atenţia unor state recent intrate în UE, precum România, proiectul Comunităţii politice europene, propus de Emmanuel Macron şi îmbrăţişat de preşedintele Consiliului European, Charles Michel. Ucraina a respins această variantă de tranziţie, dar Serbia şi Albania au aderat la idee, dornice de o integrare politică imediată. La fel ca revizuirea Tratatelor UE, contestată prompt de 13 ţări membre, inclusiv România, dar promovată de Franţa, Germania, Italia şi Comisia Europeană, ideea comunităţii politice extinse face parte din planul Europei cu mai multe viteze. Premierul italian a vorbit clar, la 9 mai, despre necesitatea unui ”federalism pragmatic” european.

Această nouă comunitate politică şi generalizarea votului statelor membre prin majoritate calificată (care nu se aplică încă în materie fiscală, socială şi de politică externă) ar însemna o extindere semnificativă a UE – pe verticală, a competenţelor Uniunii, şi pe orizontală, a ariei geografice. Dar ar reprezenta şi o reconfigurare a Europei în trei cercuri concentrice: probabil cele 19 state din Zona Euro, apoi celelalte opt ţări din UE, inclusiv România, după care vor urma circa zece alte state, candidate şi potenţial candidate la aderare, din Balcani, Europa de Est şi Caucaz.

Propunerea de ieri a Germaniei ca Ungaria să fie efectiv lăsată deoparte în adoptarea deciziei privind embargoul petrolier pentru Rusia este un pas major spre o nouă etapă în evoluţia integrării europene. Blocajul maghiar obligă la schimbarea regulilor unui joc democratic ce riscă să fie luat captiv de un obstrucţionist cinic ca Viktor Orban.

Într-o situaţie critică, americanii au arătat fără ezitare că ne putem baza pe ei.

Noi suntem, ca ţară, asiguraţi militar de scutul NATO şi, în special, de parteneriatul strategic cu SUA. Energetic, suntem puţin vulnerabili la o ruptură de importurile ruseşti şi – în sfârşit! – acţionăm pentru extragerea gazelor din Marea Neagră şi pentru implementarea tehnologiei americane nucleare a reactoarelor modulare. Într-o situaţie critică, americanii au arătat fără ezitare că ne putem baza pe ei. După cum, asumarea de partea română a parteneriatului a fost fără şovăială din 1997 încoace, când a fost lansat în timpul vizitei lui Bill Clinton la Bucureşti.

E timpul acum să le spunem răspicat partenerilor europeni din UE că aşteptăm din partea lor acelaşi fair-play. Precum avem în relaţia noastră transatlantică şi precum am dovedit în raportarea ca stat membru al UE.

* articol publicat şi pe europolis-forum.ro