Războiul informaţional: manualele profesionale. Dezinformare, manipulare şi controlul maselor

Sunt foarte multe, foarte bine făcute, cam aceleaşi studiate în şcolile foarte speciale unde se predau tehnici introduse deja în manualele de operaţiuni militare aproape convenţionale pentru purtarea războiului în lumea contemporană.

Pleacă, toate, de la o premisă comună: războiul se câştigă în mintea oamenilor, ştiind cum să manipulezi stări emoţionale, cum să deturnezi evenimente pentru a le introduce ca argumente în agenda unei contestări sociale care să atingă scopurile generale trasate de strategii militari în spiritul celor ordonate de comanditarii politici, cum să spargi bariere emoţionale sau să creezi zone de incertitudine în jurul punctelor de referinţă şi soliditate de până atunci la nivelul societăţii-ţintă. Operaţiunile de acest fel au ca scop crearea de fracturi sociale pornind de la introducerea în ecuaţie a unor factori de dezordine într-atât de credibil formulaţi încât să devină platforme politice ad-hoc ale contestării sociale. Cele care, mai departe, cât se poate de rapid, să poată fi generate mai departe cercuri concentrice pentru care sunt pregătite seturi complete de argumente şi acţiuni suplimentare, ţinta finală fiind ridiculizarea şi, prin asta, destabilizarea cât mai serioasă a tuturor zonelor de putere. Se pregăteşte astfel stadiul final, cel care face ca populaţia (dezorientată, demotivată şi speriată) să accepte că doar o intervenţie în forţă (internă sau/şi externă) poate rezolva situaţia.

Un manual clasic (dar predat acum în şcolile respective cu adăugirile naţionale de rigoare şi adaptările în funcţie de operaţiunile cele mai noi în domeniu) este Manualul de comunicare-guerilă publicat de organizaţia Autonome A.F.R.I.K.A Gruppe sub numele generic de Luther Blisset şi Sonja Brunzels. Un manual din `epoca romantică” a ştiinţei manipulării şi dezinformării. Dar încă foarte eficient.

Un “ghid de intervenţie militară neconvenţională”, foarte interesant deoarece a fost printre primele primul care au imaginat şi dezvoltat tehnici specifice menite a trezi interesul unui anumit public-ţintă, tinerii, consideraţi mai apoi în toate manualele militare drept masa de manevră cea mai uşor de manipulat, tocmai datorită capacităţii lor foarte mari de reacţie emoţională imediată şi disponibilităţii de a participa la evenimente de stradă, noile formule regizate denumite `revolutionnary happenings”. Ideea cu totul nouă a fost că se atinsese limita operaţională a mişcărilor de stradă clasice, mobilizate pe baza unei ideologii de partid, dată fiind, pe de o parte, apariţia reală a „morţii ideologiilor clasice”, rejectate de stradă ca fiind, toate laolaltă, producătoare de false elite şi lideri nereprezentativi, corupţi şi imbecili. Dar şi de înţelegerea reală a faptului că tinerii aveau să fie atraşi, în primul rând, de orice platformă a negării care, plecând de la stări reale de nemulţumire, să le poată agrementa sau transforma în “eveniment artistic”. Asta neînsemnând că urma să scadă cumva nivelul contestării şi nu se putea alimenta potenţialul său demolator.

„Dacă activismul militar şi sabotajul vizează întreruperea sau distrugerea canalelor de comunicaţie, de data asta comunicarea-gherilă preia în folosul său aceste canale, Deturnând codurile intenţionează să exploateze în folos propriu toate structurile puterii”.

Corect punct de plecare într-o societate a comunicării. Corectă şi deplasarea centrului de atenţie către elementele esenţiale care compun prima fază a operaţiunii de război informaţional: pregătirea actorilor, canalelor şi mesajelor. Cu cât pregătirea va fi mai bună, cu atât forţa de penetrare a mesajelor va fi mai amplă la nivel social. Iată câteva dintre tehnicile expuse în manual.

1.Aproprierea spaţiilor corespunzătoare

„Fiecare societate posedă locuri destinate să vehiculeze un mesaj explicit. Comunicarea-gherilă doreşte să-şi aproprieze aceste locuri cu valoare simbolică deoarece forţa de impact a acţiunilor depinde foarte mult de locul unde ele se produc. Atunci când rupe barierele poliţiei şi transformă locurile astfel eliberate în spaţii de teatru public deschis, sau când foloseşte ocazia unui meci de fotbal ca tribună politică, ea preia şi valorizează spaţiul public. Pe daltă parte, acţiuni ca «NOlympicsnote» pot servi la «contaminarea» locurilor de reprezentare şi compromiterea organizării evenimentului făcut de autorităţi”.

2. Toţi sau Nimeni? Nume multiple, personaje fictive, mituri colective

Una dintre tehnicile cele mai comune este “dizolvarea combatanţilor întro formulă de identitate colectivă”. Iniţial formulă de apărare pentru apariţia pe internet sau a membrilor organizaţiilor revoluţionare şi de gherilă (vezi celebrul caz al Comandatului Marcos, personaj real care a fost transformat în ficţiunea colectivă „toţi suntem Comandantul Marcos”. Apoi, procedeul a „prins” atât de tare încât a devenit formulă de identificare colectivă ca semn de solidarizare sau protest în cazul unui eveniment naţional sau cu reflectare internaţională (vezi exemplul „Şi eu sunt CHARLIE”).

3. Inventarea de informaţii false pentru crearea de situaţii reale

“Pentru a propaga în mod eficient o ştire falsă, este important să i se găsească o sursă credibilă care se impune atenţiei publicului: un scriitor, o sursă din mass-media, o organizaţie oarecare; pentru a reuşi, trebuie să transmită un mesaj legat de o temă sensibilă, care să atingă sensibilităţile colective. Este o metodă excelentă pentru a permite reinflamarea unor controverse care, altfel, ar ameninţa să se stingă sau nici măcar să nu se declanşeze vreodată. Dacă adversarul stă liniştit şi tinde să se sustragă discuţie, intrarea în joc a unui «avocat al diavolului» este un mijloc potrivit pentru relansarea discuţiei”.

4. Repoziţionarea mesajului de criză

Esenţial pentru că se constată saturarea faţă de mesajul iniţial şi atotprezent: suntem în criză! Cunoaşteţi temele clasice care, deja, nu mai impresionează pe nimeni: „Populaţia mondială este în creştere explozivă, se apropie de dispariţie sursele de energie şi seacă sursele de apă, în largul Pacificului pluteşte o insulă de deşeuri mare cât Texasul, ne confruntăm cu foametea, războaiele şi epidemii provocate de viruşi necunoscuţi, băncile par să înnebunească, creşte nivelul de violenţă în şcoli şi în societate...” . Caz în care, spun autorii manualului, mesajele trebuie să se centreze pe noua zonă de atac: “Oare nu puterea de azi este cea care crează în mod conştient mitul acestei mari spaime globale? Nu cumva face asta indicând în acelaşi timp care sunt şi mijloacele cele mai bune de răspuns? Ordinea fricii justifică violenţa aparatului de securitate, dă un sens controlului şi represiunii. Încercarea de a face faţă crizei economice prin expulzarea “ilegalilor”, combaterea crimei organizate arestând cerşetorii, prostituatele sau ţiganii, facând faţă riscurilor războiului exportând arme în toate colţurile lumii, totul răspunde unei logici imparabile; să răspundem nevoilor cetăţeanului!”.

Ţinta finală este statul, destabilizarea centrilor săi de mesaj şi de putere, a ordinii stabilite, oricare ar fi ea, căci, conform principiilor revoluţionare, “orice ordine stabilită este pernicioasă deoarece din momentul în care se instituţionalizează, nu are altă preocupare decât să-şi apere propriile structuri”.

Sigur, manualul acesta este unul clasic şi focalizează aparent doar spre partea ludică, cea care să dea credibilitate jocului făcându-l să pară nevinovat şi pur tineresc. În spate, însă, sunt descrise mecanismele funcţionale ale intrării în deriziune, prima stare majoră pe care o urmăresc strategiile militare în domeniu.

De-abia din acest moment se începe trecerea la lucrurile serioase: acţiunea practică în teren a actorilor aleşi sau desemnaţi (uneori chiar fără ştiinţa lor), organizarea mişcărilor de stradă pro şi contra pentru a maximiza starea de explozie, apoi preluarea puterii.

Dar, despre aceasta, în alte manuale, dacă vă interesează subiectul. Eventual, foarte semnificativ, cele care se ocupă de tema „controlului maselor”, preocupare de mai mult timp a diverselor şcoli în domeniu, cu rezultate absolut spectaculoase şi care ar trebui să dea multora de gândit.