Toţi se tem de asta. Se tem dar, ca întotdeauna în istoria lumii, sunt pregătite strategii alternative (ultima fiind aceea a confruntării) în care se joacă pe principiul străvechi al creşterii graduale a presiunii pentru a testa limitele şi puterea de rezistenţă a adversarului. Speranţa este că se va ajunge la un acord, într-atât de valoros şi de important, încât să poată fi uitate, escamotate sau delegate la niveluri inferioare elementele de discordie ale momentului prezent.

Ce poate conţine un asemenea acord istoric? În primul rând, trasarea, definirea (sau, dacă preferaţi, redefinirea) unei autentice „linii roşii” dat fiind că actualele zone de securitate sunt considerate a fi mult prea fluide şi acoperind intrarea în spaţii în care actorii tradiţionali de până acum fie nu mai au nici o putere, fie trebuie s-o dispute cu actori locali, amestec ciudat şi imprevizibil de entităţi statale şi non statale. Aşa cum se întâmplă în Orientul Apropiat şi acum şi în Ucraina. Odată cu asta, ar urma să se redefinească însăşi tabla de şah a puterii planetare.

Una din variante este revenirea la echilibrul bipolar al Războiului Rece, cel care opunea sub semnul echilibrului terorii cele două supra-puteri şi organizaţiile lor aferente politico-militare şi economice. Posibil, dar greu de crezut, fie şi numai deoarece există câţiva pretendenţi foarte importanţi la intrarea în sala unde se iau marile decizii: China în primul rând, dar şi India, alături de Brazilia...

Posibilitatea logică este cea a unei alcătuiri multipolare, dar cu un număr foarte restrâns de participanţi, cei care, per ansamblu, să poată asigura pentru un viitor previzibil controlul de securitate pe zonele pe care le-ar putea primi chiar sub forma unor mandate internaţionale. S-a mai întâmplat asta, este procedeul imaginat de Liga Naţiunilor pentru a ajuta statele despre care se spunea că nu sunt în stare să-şi asigure popria conducere. Numai că, de data asta, mizele sunt infinit mai mari pentru că esenţa negocierilor subterane care se poartă în acest moment este controlul şi securizarea zonelor de producţie a energiei şi conductele de transport.

Aceasta este miza profundă, acesta este mărul discordiei şi aceasta este neliniştea principală a planificatorilor strategici. Nimeni nu mai vrea şi nici nu mai poate să admită existenţa şantajului energetic care să determine nesiguranţă pe pieţe şi imposibilitatea evaluării corecte a evoluţiilor economice ale marilor naţiuni. Multe încă slăbite şi fluctuante în zona negativă sau zero de creştere economică, profund scuturate de efectele marii crize financiare, economice şi sociale din ultimii ani.

În această lume globalizată a noastră, orice raţionament economică se bazează pe certitudinea accesului la rezervele energetice şi, în consecinţă, pe un minimum de risc asumat în ce priveşte relaţia cu furnizorii externi în condiţiile în care UE, spre exemplu, este dependentă într-un procent de aproximativ 70% de importurile energetice din Rusia.

Iată motivul pentru care negocierile continuă, chiar în condiţiile în care, evident, se flexează muşchii pentru a face cât o mai eficientă paradă de capabilităţi militare de ultimă oră. Sâmbătă, spre exemplu, a avut loc o asemenea rundă de negocieri între mininistrul rus al enrgeiei, Alexander Novak şi preşedintele Gazprom, Alexei Miller şi oficiali din Bosnia-Herţegovina, Macedonia şi Modova pe tema „securităţii transporturilor de gaz prin Ucraina”, noi aflând cu această ocazie, prin declaraţia lui Novakov, că datoria curentă a Ucrainei „se cifrează în acest moment la 2, 238 miliarde $, dar această cifră nu include livrările făcute în luna aprilie, care vor mai adăuga încă 1,3 miliarde $”.

Neplata datoriei va activa coşmarul european, adică întreruperea livrărilor ruseşti către rezervoarele ucrainiene şi, în consecinţă, imposibilitatea Ucrainei de a-şi îndeplini obligaţiile de tranzitare mai ales către ţările din sud-estul european.

Şi de aici începe mesajul negocierii: pe de o parte, instituţiile financiare internaţionale şi cele europene, cele care au anunţat eliberarea unor linii de ajutor de urgenţă către Ucraina, sunt îndemnate să-şi preseze clienţii de la Kiev să folosească o parte din fonduri pentru plata datoriilor. Pe de altă parte, indirect dar extrem de vizibil, este mesajul către UE de a elibera toate autorizaţiile necesare ţărilor prin care urmează să treacă conducta SOUTHSTREAM, cea prin care ar urma să tranziteze (parţial până în 2015 şi la capacitate deplină din 2018) aproiximativ 15% din gazul rusesc necesar Europei.

Şantaj sau gândire economică pură în condiţiile economiei de piaţă?
Depinde de unde priveşti. Pentru a-şi maximiza şansele de impunere a discursului persuasiv, fiecare dintre actori a decis să-şi ridice cu încă o treaptă nivelul de prezenţă militară directă în zonă. Iată care sunt, cu aproximaţiile necesare, efectivele ce pot fi desfăşurate în caz de conflict de ţările de pe flancul estic european şi, de cealaltă parte, aveţi hărţile zonelor militare ale Rusiei şi locaţiilor sale militare strategice.



Logica militară, cel puţin în acest moment, este folosită ca un mijloc de presiune din ce în ce mai important, nivelul de alertă crescând odată cu delocarea din SUA către baze din Europa a trei bombardiere strategice tip B2 Stealth şi, de cealaltă parte, cu organizarea unor exerciţii militare în imediata apropiere a graniţelor ucrainene, aceasta însemnând mobilizarea în zonă a unor efective importante din trupele de desant şi aeropurtate de intervenţie rapidă...Totul înaintea anunţări, astăzi, a noilor sanţiuni pe care UE în acord cu SUA le vor lansa împotriva Rusiei.

Surse oficiale dar care au ţinut să-şi păstreze anonimatul vorbesc despre o „listă neagră” cu personalităţi politice şi economice din Rusia care vor primi interdicţie de intrare pe teritoriul american şi european, precum şi posibilitatea de a se emite interdicţii privind permisele de muncă şi sejur.

Deocamdată, asta este tot. Nimeni nu vrea să tensioneze situaţia dincolo de punctul limită, aşteptându-se pe de o parte rezultatele negocierilor intense din aceste zile şi, posibil, rezultatul alegerilor europene care vor anunţa noua echipă a puterii politice în Europa. Interesant pentru că atunci şi americanii vor şti cu cine să discute pe perioada următorilor ani şi pe ce promisiuni politice se pot baza.

La acest nivel, România este doar observator implicat în calitatea sa de ţară membră NATO. Dar şi cu conştiinţa din ce în ce mai acută a situaţiei sale de ţară la punctul de contact între cele două mari forţe aflate într-un moment de tensiune fără precedent de la finele celui de-Al Doilea Rîzboi Mondial încoace. Asta să fi făcut oare pe preşedintele Băsescu să anunţe discuţia asupra posibilităţii de mobilizare a rezerviştilor? Sigur un semnal, oare însă adresat cui în mod real?

Aparent, doar aparent, toată lumea este egală în aceste jocuri. Cât este aşa şi cât nu urmează să aflăm din deciziile care, cel puţin în această etapă, se joacă altundeva şi se polarizează pe axa Washington-Moscova şi din conştiinţa că, la ultimele discuţii de la Geneva, ar fi fost poate prea mulţi invitaţi.... Restul decurge de aici, oricare ar fi scenariul care urmează să fie activat şi actorii care se vor adăuga sau vor fi adăugaţi la evenimentele ulterioare.