Războiul civil, cea mai cruntă şi mai impredictibilă formă de conflict din istoria însângerată a omenirii, face ravagii foarte aproape de frontierele României, provocând îngrijorări severe în regiune, pe plan continental şi în ceea ce a mai rămas din sistemul până acum aparent stabil al relaţiilor internaţionale.

Dacă este adevărat, cel puţin în acest moment, că România nu are motive de îngrijorare imediate pe planul strict al securităţii militare,fiind acoperită de scutul Alianţei Atlanticului de Nord, la fel de adevărat că intrăm - şi nu singuri – într-o zonă de incertitudini majore şi cel puţin la fel de periculoase.

În primul rând, asemenea tuturor statelor lumii, asistăm neputincioşi la agonia lentă şi la moartea anunţată a ultimului dinozaur. Reiau o parte dintr-un editorial publicat pe 21 aprilie 2009 în ziarul ZIUA :

Cum s-o fi petrecut oare agonia ultimului dinozaur, rămas să domnească singur peste o lume care se prăbuşea? Cred că, simbolic vorbind, ne aflăm în momentul istoric în care avem foarte tristul privilegiu de a fi martorii unui asemenea eveniment, sinonim cu dispariţia unei epoci şi totodată vestitor al celei noi, tulburi şi violente.

Ultimul dinozaur este Organizaţia Naţiunilor Unite care, iată, arată lumii întregi nu numai neputinţa sa de a mai gira ordinea şi securitatea planetară, ci şi de a mai asigura existenţa unui dialog minimal între părţile aflate in conflict. ONU nu mai poate să-şi îndeplinească misiunile sale fundamentale din cauza politizării sale continue şi a existenţei în interiorul organizaţiei a unei lupte necontenite între blocuri puternic antagonice şi care, de mai mult timp, vorbesc fiecare pe limba proprie, apărându-şi propriile interese naţionale sau regionale. A fost deja abandonată speranţa în care unii chiar au crezut după finele celui de-al Doilea Război Mondial şi anume că, învăţând ceva din ororile, masacrele şi distrugerile conflictului global, naţiunile aveau să înţeleagă rolul unor instituţii internaţionale dotate cu mecanisme eficiente pentru managementul crizelor.

Marea problemă este ca nu există încă (şi sunt minime perspective că ar putea exista în viitorul apropiat) o organizaţie sau o structură globală care sa preia acest rol şi să poată funcţiona ca un ultim spaţiu-tampon înainte de declanşarea unui conflict de mari proporţii.

În cazul amorsării unei crize, blocurile regionale se refac instantaneu şi sunt perfect şi definitiv opozabile..Ne aflăm acum în prezenţa unui vid de putere globală care, dacă legile geo-politicii vor fi respectate, va trebui să se umple foarte rapid într-o formula de forţa oarecare. Deocamdată naţiunile efectuează o primă mişcare de retragere pe aliniamentul unu de rezervă, cel regional sau, în unele cazuri, continental. Criza reală va reduce totul la un nou raport de forţe direct pe aliniamentele ultime, cele de supravieţuire. ...O posibila extensie a conflictului nu va mai fi însă regională, ci va implica, poate chiar în termen de zile, apariţia unora dintre actorii globali cu interese în zonă. Şi, din momentul respectiv, se poate intâmpla absolut orice. Este limpede că starea de nervozitate este la limite foarte înalte şi că declaraţiile de bune intenţii nu acoperă decât foarte superficial rădăcinile negre şi amare ale urii şi intoleranţei. Acum încep să se vadă efectele geo- strategice ale crizei economice şi să se auda vuietul furtunii care se apropie. Iar noi, ca întotdeauna, suntem la margine de interese imperiale“ .

Observaţii valabile, cred, şi acum, când agonia se transformă deja în deces anunţat. România are de ce să fie serios îngrijorată de repetarea condiţiilor istorice care au făcut ca, la apogeul crizei de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, statele puternice să anunţe retragerea din Liga Naţiunilor. Ca atunci, palierul internaţional (cu pachetul aferent de soluţii, dezbateri, încercări de mediere sau interpunere)  fusese depăşit şi invalidat de realitatea din teren.

Retragerea pe primul aliniament de rezervă s-a operat deja şi, iată, ca odinioară, în lipsa soluţiilor pe care ONU nu mai este în stare să le mai ofere, statele îşi regăsesc securitatea doar în formula unor alianţe militare sau a unor grupuri de decizie ad-hoc, G-7, spre exemplu. Nu mai există speranţa unor soluţii politice internaţionale (ONU) sau, în cazul continentului nostru, OSCE. Sunt organizaţii inexistente dar, fiindcă natura are oroare de vid, ca şi politica, ceva a trebuit să se nască. Sau să renască. Ca şi odinioară, pentru Europa, renaşte speranţa că vin americanii şi că, fie convinşi, fie puşi în faţa faptului împlinit, tot vor trebui să intervină în extremis. Exact ca în cazul celor două Războaie Mondiale.

Numai că, spre diferenţă de acel moment – iarăşi un motiv major de îngrijorare pentru România – globalizarea face ca perspectivele de extindere a unui conflict local cum este cel din Ucraina să fie exponenţial mai mari. De aici şi noile ameninţări de securitate non-militare cu care se va putea confrunta ţara noastră. Printre ele, cea mai importantă, este una de natură economică, un conflict afectând instantaneu toate opţiunile marilor companii de a rămâne în zonă sau de a-şi face proiecte de implantare pe termen lung. De unde perspectiva generală a unor mişcări de panică necontrolată pe burse, volatilitatea preţurilor la materiile prime şi, în acest caz precis, dereglarea sistemului de aprovizionare energetică la nivelul UE. Cu consecinţe dramatice imposibil de anticipat.

O altă consecinţă foarte gravă o pot constitui fluxurile migratorii necontrolate, grupe întregi de populaţie care, uitaţi-vă la exemplul sirian, în condiţiile în care situaţia se agravează la extrem, se vor deplasa către cel mai apropiat spaţiu considerat ca fiind unul de siguranţă O deplasare de populaţie imposibil de oprit şi generând probleme uriaşe. Exact cum este cazul Turciei care trebuie să gereze o situaţie care se învecinează cu haosul în ceea ce au fost odată taberele de emigranţi ai disperării, devin acum orăşele cu populaţie care tinde să se stabilizeze pe termen lung....

O altă ameninţare foarte serioasă este ca, pe măsură ce războiul civil din Ucraina se extinde, să apară chemări directe la prezenţe externe de entităţi non-statale (organizaţii para-militare pro sau anti ruseşti) sau persoane motivate ideologic, fanaticii uneia sau alteia dintre cauze. Exact pe modelul sirian. Caz în care, din cauza proximităţii teritoriale, s-ar putea încerca utilizarea României ca rută de tranzit.

Din păcate, o asemenea temă este trecută la noi în derizoriu prin trântirea ei în mocirla grea şi urât mirositoare a politicii de Dâmboviţa. Devine fie temă de campanie politică, fie de înjurături, ironii sau injurii, fie motiv de tras preşul cât mai rapid duşmanului politic.

Un act politic responsabil şi necesar cum ar fi convocarea CSAT-ului, este pus sub semnul ambiţiilor politice şi impunerii valorii electorale pe tema “oglindă, oglinjoara mea, spune-mi cine-i mai responsabil pentru ţară”. Fascinaţi de acest spectacol ieftin dar plin de suculenţa mahalalei, asistăm indiferenţi, pe fond, la cum se prăbuşeşte lumea în jurul nostru. Cu veşnica speranţă naţională (confirmată de istorie) că berzei chioare i-a făcut mereu Dumnezeu cuib. Poate şi de data asta.