În Ucraina, majoritatea ONG-urilor sunt pro-occidentale prin însăşi esenţa activităţii lor, orientate spre consolidarea democraţiei participative, a instituţiilor democratice ale sferei publice şi a libertăţilor cetăţeneşti. De asemenea, majoritatea acestor entităţi ale sectorului asociativ beneficiază de susţinere financiară şi logistică din partea partenerilor occidentali.

În câteva zile, la manifestaţiile organizate de structurile societăţii civile s-au alăturat lideri şi membri ai celor trei partide din opoziţie, Alianţa Democratică Ucraineană pentru Reforme (UDAR), Uniunea Naţională ”Patria” (Bat’kivşcina), şi Uniunea Naţională ”Libertatea” (Svoboda). Vitalii Kliciko, Arsenii Iaţeniuk şi Oleg Tiagnibok au reuşit să-i convingă pe organizatorii mitingului societăţii civile să se alăture celui organizat de partidele politice, unind cele două manifestaţii, distincte la început, în una singură.

Manifestaţiile au purtat un caracter limitat şi nu au depăşit cifra de câteva mii de participanţi până pe 30 noiembrie, când ministerul ucrainean de interne a ordonat o intervenţie în forţă, cu aplicarea unei violenţe disproporţionate. Manifestaţia a fost dispersată, activiştii s-au retras în interiorul zidurilor unei mănăstiri din centrul Kievului. Puterea a mizat pe disuadarea completă a manifestanţilor, însă pe 1 decembrie câteva sute de mii de persoane au invadat centrul capitalei ucrainene. După încheierea acestei manifestaţii, activiştii au construit fortificaţii şi s-au baricadat în interiorul unei zone centrate pe Piaţa Independenţei. Această zonă fortificată a devenit cunoscută drept ”Euromaidan”.

De atunci, aproape în fiecare duminică au avut loc în Kiev manifestaţii cu participarea a sute de mii de persoane, care s-au numit ”Consultări populare” (Narodna Vece), echivalentul istoric slav al Marilor Adunări Naţionale din spaţiul românesc (Blaj, Alba-Iulia). Acestea au conturat un program popular de alternativă care nu se limita doar la continuarea integrării europene, ci cuprindea măsuri de luat în toate sferele vieţii sociale şi politice. Revendicările populare au fost asumate de partidele de opoziţie, baza socială a acestor partide s-a extins rapid, iar legitimitatea lor a crescut.

Următoarea mişcare de răspuns a puterii controlate de Partidul Regiunilor şi conducătorul acestui partid, preşedintele Victor Ianukovici, a fost adoptarea unor legi draconice, dictatoriale, şi care încălcau Constituţia ţării. Legile din 16 ianuarie limitau libertăţile cetăţeneşti şi ofereau baza legală pentru reprimarea acestora.

În consecinţă, mişcarea de protest paşnică a căpătat caracter de nesupunere civilă activă. Pe 19 ianuarie au început luptele pe baricade, între unii activişti ai Euromaidanului (susţinuţi activ sau tacit de ceilalţi) şi forţele de ordine constituite din detaşamentele speciale anti-revoltă „Berkut” şi trupele interne militarizate ale MAI. Luptele de stradă au continuat până spre 1 februarie, s-au înregistrat 6 morţi şi sute de răniţi. De asemenea, activiştii din regiunile vestice şi centrale ale ţării au preluat puterea locală, declanşându-se, astfel, o insurecţie antiguvernamentală. Pusă în faţa acestei realităţi şi nevoită să accepte un compromis, puterea a anulat, în Parlament, o parte din legile de pe 16 ianuarie, iar guvernul lui Mîkola Azarov şi-a prezentat demisia. De asemenea, s-a votat o lege privind amnistierea activiştilor arestaţi, cu condiţia eliberării clădirilor şi spaţiilor publice ocupate de manifestanţi. Termenul oferit pentru această evacuare a expirat la 15 februarie. În prealabil, puterea anunţase că i-a eliberat pe cei câteva sute de manifestanţi arestaţi.

Preşedintele îi oferise postul de prim-ministru liderului partidului „Patria”, Arseni Iaţeniuk, în cadrul negocierilor pentru reglementarea paşnică a conflictului. Însă partidele de opoziţie au anunţat că îşi vor asuma responsabilitatea guvernării doar după ce se va vota, în Parlament, revenirea la amendamentele constituţionale din 2004 abrogate după venirea lui Ianukovici la putere. Acestea prevedeau reducerea substanţială a prerogativelor prezidenţiale, o republică parlamentară cu un prim-ministru desemnat şi votat în parlament, şi alegerea parlamentului prin vot proporţional. În cazul restaurării acestor amendamente constituţionale, ar fi urmat alegeri anticipate parlamentare şi prezidenţiale în câteva luni. Liderii partidelor de opoziţie voiau să fie siguri că guvernul lor nu va putea fi destituit de Ianukovici după bunul lui plac.

II.  Insurecţia începe să capete caracter de război civil

Îndeplinindu-şi o parte din obligaţiile prevăzute în legea privind amnistia, activiştii Euromaidanului au spart unele baricade, au asigurat accesul liber în perimetrul zonei ocupate, şi au eliberat majoritatea clădirilor pe care le ocupaseră, inclusiv primăria Kievului. Premisele pentru o rezolvare paşnică a conflictului civil erau create, către data de 18 februarie, fiind necesar acordul puterii de a vota modificările la Constituţie cerute de opoziţie.

Eventualele modificări ale Constituţiei trebuiau discutate în cadrul şedinţei Radei Supreme din 18 februarie. În dimineaţa acestei zile, zeci de mii de manifestanţi au iniţiat o acţiune de pichetare a parlamentului ucrainean, numită „Ofensiva paşnică”. Apropiindu-se de sediul parlamentului, manifestanţii au fost întâmpinaţi cu focuri de armă trase de lunetişti situaţi pe clădirile apropiate. Au reînceput luptele, manifestanţii au ocupat noi spaţii şi noi clădiri, printre care Casa Centrală a Ofiţerilor. În a doua parte a zilei, forţele MAI au început o amplă şi puternică acţiune de reprimare a manifestaţiilor, în urma căreia zona controlată de trupele de autoapărare ale Euromaidanului (formaţiunile paramilitare constituite după 19 ianuarie) s-a redus la doar jumătate din Piaţa Independenţei. Pe parcursul zilelor de marţi şi miercuri, insurgenţii din regiunile vestice ale ţării au reocupat clădirile administrative locale şi s-a reinstaurat starea de disoluţie a autorităţii puterii centrale.

Astăzi, 20 ianuarie, se poate susţine cu argumente că în Ucraina insurecţia se transformă în război civil. Principala caracteristică a acestuia din urmă este implicarea armatei, or, aceasta a anunţat încă de ieri că se va implica în aşa-zisa „operaţiune antiteroristă” pregătită de Serviciul de Securitate al Ucrainei, SBU. Mai mult, preşedintele Ianukovici a operat modificări la vârful lanţului de comandă al Forţelor Armate, numind un nou şef al Statului Major General.

Deşi în seara zilei de ieri au avut loc noi discuţii între liderii opoziţiei şi preşedintele Ianukovici şi s-a instituit un armistiţiu, dimineaţa zilei de astăzi a adus cu sine cea mai puternică ofensivă a trupelor de auto-apărare ale Euromaidanului. Insurgenţii au reuşit să reocupe toate spaţiile pierdute pe 18 ianuarie şi chiar mai mult. Aceştia au dezarmat şi au luat prizonieri peste 50 de soldaţi din trupele interne. Mulţi dintre aceştia aveau arme de foc, astfel încât la această oră insurgenţii sunt înarmaţi nu doar cu bâte de baseball şi scuturi. Coroborate cu devastarea unor unităţi militare din vestul ţării şi preluarea unor arsenale şi depozite de arme, aceste acţiuni arată că trupele insurecţionare reuşesc să stabilească o egalitate a forţei între ele şi trupele guvernamentale.

Bilanţul victimelor zilei de astăzi se ridică la 35 de morţi şi peste 450 de răniţi (până la ora aceasta) . Adăugate la cei 26 de morţi şi peste o mie de răniţi ai zilelor de 18-19 februarie, şi la cei 6 morţi şi peste o mie de răniţi ai perioadei 19-30 ianuarie, ajungem la un bilanţ general de 67 de morţi şi aproape 3.000 de răniţi. Însă aceste cifre ar putea fi chiar mai mari, deoarece nu toate confruntările din regiunile Ucrainei au fost bine documentate.

III. Cine poartă războiul?

În tabăra insurecţiei avem Cartierul General al Rezistenţei, structură care asigură lanţul de comandă al trupelor insurecţionare de auto-apărare. Luptătorii insurgenţi aparţin următoarelor grupări militarizate:

 - „Pravii Sektor” (Sectorul de dreapta) – organizaţie-umbrelă care reuneşte grupuri extremiste de dreapta.

 - „Spilna Sprava” (Cauza comună) – formaţiune de opoziţie acuzată de înscenarea unor provocări.

 - Asociaţiile veteranilor războiului din Afganistan – militari în rezervă şi în retragere care s-au ocupat de organizarea trupelor Euromaidanului.

Aceste grupări reprezintă „avangarda”, sau „trupele de elită”. Grosul trupelor insurgente este, însă, format din voluntari de pe tot teritoriul Ucrainei, instruiţi de persoane cu pregătire şi experienţă militară loiale insurecţiei, sub conducerea comandantului Euromaidanului Andrii Parubii, deputat în Rada Supremă din partea partidului „Patria”.

În tabăra puterii avem trupele Ministerului de Interne (divizate în unităţile speciale anti-revoltă şi trupele interne, militarizate dar subordonate MAI, mai slab pregătite), unităţile de elită ale SBU (serviciul de securitate al Ucrainei) şi trupele Forţelor Armate ale Ucrainei.

IV. Ce se întâmplă în continuare?

Odată cu terminarea pregătirilor pentru „operaţiunea anti-teroristă” asumată de SBU şi Forţele Armate, forţele securităţii şi armatei vor intra în luptă, alăturându-se trupelor MAI care au dus până acum tot greul confruntării cu insurgenţii, suferind pierderi de zeci de poliţişti şi soldaţi morţi şi sute de răniţi.

Trebuie să atragem atenţie la poziţionarea liderilor partidelor de opoziţie în acest context. Chiar dacă aceştia au condus mişcările de protest şi au beneficiat de încrederea a sute de mii de manifestanţi, autoritatea lor a început să se clatine după negocierile cu puterea şi începerea perioadei de relativă acalmie din februarie. Trupele de apărare ale Euromaidanului nu se supun liderilor de opoziţie, ci conducătorilor Cartierului General al Rezistenţei care, la rândul lor, negociază şi îşi coordonează acţiunile cu partidele de opoziţie. Însă evenimentele din 18-20 februarie i-au radicalizat pe cei trei lideri ai opiziţiei care, astăzi, au calificat acţiunile forţelor MAI drept o provocare deliberată înscenată de putere.

În această situaţie, este de aşteptat că luptele şi violenţele vor continua. Dacă se va negocia un nou armistiţiu, acesta va fi primit cu neîncredere şi poate chiar cu zeflemea de către manifestanţi, deoarece va fi a patra înţelegere cu puterea, cele trei anterioare fiind încălcate. Ultimul, chiar la câteva ore după ce a fost instituit.

Am mai scris despre valenţele geografice ale actualului conflict ucrainean, însă acum mi se pare că acestea vor deveni tot mai importante. În situaţia în care acţiunile de subminare a puterii centrale în vestul Ucrainei sunt mult mai radicale şi mai puternice decât cele din 24-27 ianuarie, partea de vest a Ucrainei se poate transforma într-un fief al Opoziţiei şi al trupelor insurecţionare, care să fie folosit drept bază, în continuare. Lupta se va da pentru centrul ţării şi capitala Kiev, iar acţiunile militare vor porni dinspre vest în cazul trupelor insurgenţilor şi dinspre est (baza şi fieful Partidului Regiunilor) în cazul trupelor loiale actualei puteri conduse de Viktor Ianukovici.

V. Ce poate face România?

Tăcerea autorităţilor române în legătură cu evoluţiile din 18-20 ianuarie, neconvocarea CSAT, este cel puţin ciudată şi nu poate aduce nimic bun pentru dezvoltarea stării de lucruri, în condiţiile în care există iminenţa unor provocări de securitate pentru statul român. Acestea din urmă se pot concretiza în valuri de refugiaţi şi/sau tranzitarea teritoriului României de elemente periculoase care participă la confruntările din ţara vecină. Autorităţile române trebuie să se asigure că teritoriul României nu va putea fi folosit sub nici o formă de vreo forţă implicată în conflictul ucrainean, în scopuri de aprovizionare, coordonare sau susţinere a acţiunilor de confruntare civilă din Ucraina.

România îşi poate consolida capacitatea de primire a refugiaţilor. Preşedintele Traian Băsescu a anunţat deja pregătirea României în acest sens, însă capacitatea comunicată de 3.500 de persoane este prea mică şi trebuie majorată.

De asemenea, România trebuie să fie una dintre principalele ţări care să obţină, prin mijloace diplomatice, reglementarea conflictului din Ucraina sau măcar evitarea creşterii intensităţii lui, deoarece are o frontieră de peste 1.000 de kilometri cu Ucraina. Frontiera româno-ucraineană este mai întinsă decât frontiera polono-ucraineană, iar interesul României pentru pacificarea Ucrainei trebuie să fie cel puţin la fel de intens ca interesul Poloniei

În acest sens, este contraproductivă abordarea conform căreia România nu poate decât să accepte luările de poziţie ale Uniunii Europene şi ale aliaţilor din NATO fără a contribui cu nimic. Este necesară o ofensivă diplomatică românească, de natură să imprime un caracter mult mai activ acţiunilor organizaţiilor internaţionale din care fac parte România, Uniunea Europeană şi NATO.