Am ajuns în starea asta, ne este atât de greu, suferim atât de mult pentru că suntem victimele unor jocuri făcute peste noi de către puternicii lumii, cei care ne-au furat, ne-au umilit, au încercat să ne anihileze valorile naţionale şi să lovească în însăşi esenţa capacităţii noastre de supravieţuire. Va trebui să găsim puterea să spunem aceste lucruri şi să cerem anularea tratatelor mârşave, devenind astfel demni de gloria de odinioară şi sacrificiile făcute de strămoşii noştri.

Greu era de ţinut acest discurs în Europa timpului de pace şi prosperitate, atunci când memoriile ajungeau rapid între coperţile cărţilor de istorie în favoarea celuilalt raţionament, extrem de atractiv pentru că era confirmat de realitatea imediată şi palpabilă: statele bunăstării.

Foarte uşor de ţinut acest discurs acum când, după anii în care proiectul european era prioritar cu a sa tendinţă de unificare a spaţiilor, problemele sunt retrimise, rapid, brutal, înspre nivelul de competenţă şi puterea de rezolvare, atât câtă e ea, după ştiinţa şi resursele fiecăruia, a Statelor Membre. Acestea fiind obsedate, pe bună dreptate, de faptul că, în lipsa unei soluţii europene, trebuie să-şi creeze fiecare zonele proprii de apărare împotriva „celorlalţi”, străinii cotropitori, răi, criminali, leneşi, incompetenţi, puşi pe furat şi încercând din toate puterile să profite de bogăţiile autohtonilor.

Şi atunci, încep reacţiile unilaterale ale statelor pentru securizarea pieţelor naţionale, în paralel cu o campanie masivă internă de motivare şi fidelizare a opiniei publice în jurul idealului naţional, cu argumente din ce în ce mai dure, naţionaliste, extremiste uneori, toate în jurul temei recurente a acestui tip de propagandă: „ne vrem ţara înapoi!”.

Cum? Modelul de bază este cel instaurat de BREXIT, devenit sursă de inspiraţie pentru noul naţionalism european, cu motivaţia sa esenţială: vrem să ne fie mai bine pe viitor, părăsim sistemul actual de alianţe, anulăm tratatele semnate şi parafate, vrem altceva, vrem alte tratate, alte reguli, altă organizare a jocurilor, care să ne fie favorabilă.

Problema este că ceea ce numim „ordine internaţională” este, de fapt, nimic altceva decât suma tratatelor, apoi a acordurilor şi reglementărilor, drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din acestea.

Ce vem acum ca arhitectură a lumii îşi bazează stabilitatea, câtă mai este ea, tocmai pe faptul că Statele s-au angajat să respecte tratatele şi că, astfel, vor deveni previzibile în comportamentul lor... Or tocmai asta începe să devină acum o mare problemă: tratatele de bază încep să fie contestate la scenă deschisă, alianţele încep să se fisureze, proces care, inexorabil, are drept final unica soluţie a redesenării frontierelor şi a anulării tratatelor. Pe cale paşnică, dacă se poate aşa ceva în toate cazurile, sau ca urmare a a unui conflict militar.

Teorie? Să vedem.

Zicea ieri editorialistul ziarului Magyar Hirlap în pregătirea propagandistică pentru referendumul de azi din Ungaria: „Pedeapsa de la Trianon oare nu este de ajuns? Evident că nu, deoarece vor să ne pună funia la gât cu sistemul de cote obligatorii”. Iar rezultatul referendumului, afirma Zoltan Kovacs, purtătorul de cuvânt al guvernului de la Budapesta, „va decide asupra modului în care guvernul ungar va aborda pe mai departe chestiunea viitorului Europei, a instituţiilor europene, a protocoalelor semnate şi implementate în decursul ultimei perioade”.

Chiar aşa? Deci nu vorbim despre migranţi, ci ţinta este cu totul alta, mergându-se spre o nouă abordare a protocoalelor europene semnate şi implementate în ultima perioadă? Păi, doamnelor şi domnilor, asta a dorit şi Cameron înainte de a lansa planul referendumului, pregătit cu grijă de mulţi ani şi adus la suprafaţă în momentul considerat oportun pentru ca ruptura să devină inevitabilă? Vorbim oare serios, din nou, despre Tratatul de la Trianon şi urmările sale pe harta Europei?

Sigur că, dacă este aşa, nu se poate să nu observăm că revendicările de acest gen încep să apară cu o frecvenţă neliniştitoare. Şi tot în zona noastră a Europei.

Astfel, în urmă cu câteva zile, premierul Tsipras califica drept „primejdioase” comentariile preşedintelui turc Erdogan care punea sub semnul întrebării rezultatele Tratatului de la Lausanne. Foarte grav, deoarece este vorba despre documentul fundamental din 1923 care a trasat harta, valabilă şi astăzi, a spaţiului din estul mediteraneean, punând capăt războiului revoluţionar turc dintre aliaţii din Primul Război Mondial şi forţele naţionaliste aflate sub comanda lui Kemal Ataturk, tratat care stabilea noile frontiere ale Greciei, Bulgariei şi Turciei. Iar Turcia renunţa la pretenţiile asupra Insulelor Dodecaneze, asupra Ciprului, Egiptului şi Sudanului, precum şi la privilegiile sale din Libia, regiunea locuită de kurzi, cunoscută sub numele istoric de Kurdistan, fiind împărţită între Turcia, Siria şi Iran.

Iată ce afirmă acum Preşedintele Erdogan: „Am cedat insulele Greciei, insule pe care le puteam avea fără probleme la Lausanne. Este oare o victorie? Au încercat să ne înşele făcându-ne să credem că Lausanne a reprezentat o victorie. Cei care au stat în jurul mesei nu au făcut dreptate cu acel Tratat. Iar acum noi suferim consecinţele”.

Două avertismente mai mult decât limpezi, născute în acest moment ultra primejdios de acum când, după preluarea ilegală a Crimeii de către Rusia, s-a creat un precedent de care, acum sau mai târziu, cineva va vrea să profite. Culmea e că Ungaria şi Turcia, două state care sunt acum pe linia unei mari prietenii redescoperite ca vitale cu Moscova, încep să trimită mesajul privind Tratatele, frontierele şi nevoia urgentă de renegociere. Nu trebuie să existe mulţi paşi suplimentari în această direcţie pentru ca premisele conflictuale să fie aşezate în brazdă şi tensiunile să ajungă înspre punctul de fierbere.

Dacă întrebarea de acum, cea privind acceptarea cotelor de migranţi impuse de Comisia Europeană,  este una cu răspuns evident, cât timp credeţi că va mai trece până când urmează să fie rostită a doua: „vreţi limitarea prezenţei străinilor în ţară şi impunerea unor cote maximale admisibile?”. Şi apoi, aşa cum se petrece în Marea Britanie, când vor începe atacurile rasiste în stradă împotriva „străinilor”, categorie în care se integrează perfect ţinte tradiţionale precum românii sau polonezii? Sau ca acum în Spania, în cazul copiilor români îndemnaţi la şcoală să se ducă înapoi în nenorocita lor de ţară.

Poate mulţi, după modelul britanic, vor fi îndemnaţi „să-şi ia ţara înapoi”. Cu ce preţ? Cine a discutat  despre asta în cazul BREXIT? Ce-a ieşit, se vede. N-aş vrea să vedem ce poate să iasă din extensia unei asemenea experienţe.