Putin şi Europa Separatiştilor
0
Ce s-a petrecut ieri reprezintă un fapt deosebit de grav în raport cu legislaţia internaţională şi răstoarnă total, dintr-o singură lovitură, începând cu spaţiul în care ne aflăm, ce mai rămăsese funcţional din sistemul relaţiilor internaţionale, din valoarea, fie ea acum mai mult teoretică a principiilor din Carta ONU şi din prevederile asumate în termenii Acordurilor de la Helsinki.
În paralel, prin recunoaşterea oficială a celor două Republici autodeclarate din estul Ucrainei, Putin a oficializat un precedent, poate cea mai gravă şi mai plină de consecinţe imediate, directe şi masive, implicând viitorul mişcărilor separatiste şi independentiste din Europa şi din lume.
Nu vorbim numai despre Doneţk şi Luhansk. În joc nu este numai viitorul lor şi destinul Ucrainei. Ar fi o teribilă şi tragică greşeală să ne închipuim asta. Ar însemna să ne închipuim că Putin riscă atât de mult doar pentru un joc de dimensiuni foarte reduse şi, în definitiv, de importanţă locală şi, de altfel, foarte uşor de rezolvat dacă, vreodată, cineva chiar şi-ar fi dorit să aplice prevederile Acordului de la Minsk şi să iniţieze mecanisme politice de detensionare a situaţiei.
Cred că opţiunea aleasă de preşedintele rus este într-o dublă direcţie: pe de o parte, transmite tuturor care este valoarea reală a „războaielor îngheţate”, în combinaţia lor unică între război civil şi intervenţie militară de tip hibrid, totul menţinut constant şi cu extremă precizie la doar câteva grade sub punctul de fierbere, oricând posibil de transformat în conflict deschis. Oricum, totul organizat funcţional ca o formulă de presiune permanentă asupra forţelor guvernamentale şi partenerilor lor externi.
În acest sens, din punctul meu de vedere, în ultima perioadă, am asistat la o transformare a vechiului concept al „Revoluţiei permanente” teoretizat de Troţki în cel, foarte modern şi eficient, al „Războiului hibrid permanent”. De fapt, cum nimic nu este permanent, trebuia stabilit un scop căruia să i se subsumeze totul. profitându-se la maximum de posibilităţile oferite de regulile democraţiei occidentale şi de cvasi-indiferenţa cu care a fost mereu privit potenţialul exploziv al mişcărilor separatiste şi independentiste. Desigur, acestea au fost mereu blamate în discursurile politice, s-au luat ceva măsuri mai serioase când, spre exemplu în cazul Cataloniei, lucrurile chiar erau gata să scape de sub control, dar, pe fond, grija profundă a guvernanţilor a fost întotdeauna ca nu cumva să fie încălcate drepturile fundamentale ale omului, libertatea de exprimare, etc. Între timp, se consolidează reţeaua mişcărilor de tip extremist, independentist şi autonomist, dimensiunea lor politică fiind dublată de întărirea formaţiunilor proprii para-militare de sprijin, din ce în ce mai puternice şi determinate să participe la acţiuni de forţă atunci când partidul le va cere.
Lor le transmite Putin mesajul de ieri.
Spune Europei Separatiştilor, acea Europă care se consolidează în spatele Europei, că a decis să treacă la noua etapă, cea care oferă recunoaştere diplomatică entităţilor independentiste auto-proclamate care, până în acest moment, au plutuit într-un vacuum total, nerecunoscute de nimeni şi totalmente nefrecventabile. Nu au devenit frecventabile nici acum, dar recunoşterea din partea Federaţiei Ruse este un atu major în vederea obţinerii unor alte recunoaşteri cel puţin din partea statelor membre CSI, poate chiar şi din zone mult mai îndepărtate. Oricum, de aseară, beneficiază de recunoaştere oficială din partea unui stat membru al Consiliului de Securitate al ONU şi asta schimbă enorm de multe lucruri.
Asta în ce priveşte doar statutul celor două regiuni separatiste. Dar jocul profund iniţiat acum vizibil de Putin priveşte în mod direct TOATE mişcările separatiste europene, cu partidele lor politice care se mişcă din ce în ce mai vizibil şi se grefează, susţin şi alimentează o mare parte din discursurile de tip suveranist şi independentist ale celor care şi-au inclus pe agenda de priorităţi, de ani şi ani de zile, ieşirea ţărilor lor din NATO şi UE. Anunţând şi formarea unor internaţionale de profil, foarte vocale şi active, aşa cum a fost cazul şi cu recentul Summit al suveraniştilor de la Madrid, acolo unde a fost reprezentată şi România. Putin le transmite că a schimbat regulile jocului, de acum pot folosi precedentul format prin decizia de aseară. Preluând puterea în zonele lor, anunţându-şi independenţa, pot ulterior cere recunoaşterea Moscovei şi statelor sale satelite.
Unde există asemenea potenţial? Iată una dintre hărţile care circulă insistent la Bruxelles, perfect incorecte politic dar extrem de realiste:
În paralel cu aceasta, harta câtorva dintre cele mai importante revendicări identitare, descifraţi-o vă rog cu atenţie, veţi regăsi lucruri cunoscute, inclusiv privind spaţiul românesc pe care unii, iarăşi de mult timp şi beneficiind de indiferenţa bolnavă a unor lideri politici speriaţi de a nu fi declaraţi anti-europeni, le tolerează şi minimizează în permanenţă:
Cât de repede poate bascula situaţia într-o regiune sau alta, cum poate fi astfel destabilizată una sau alta dintre ţările europene şi cum, de facto, poate fi anihilată construcţia europeană, trimiţându-ne brusc în condiţiile care au creat baza necesară şi extrem de credibilă pentru cele două Războaie Mondiale?
Întrebarea nu mai este deloc teoretică, face parte de câtva timp din seria celor repuse pe masa negocierilor de urgenţă dintre marile super-puteri. Problematică rezolvabilă din ce în ce mai greu şi nu numai din cauza reanimării intoleranţelor moştenite din precedentul Război Rece.
Putin vine acum cu un nou şi cumplit de eficient casus belli: revendicarea teritorială bazată de date istorice şi configuraţii din trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat, readucând astfel în actualitate principiul reîmpărţirii teritoriale şi refacerii frontierelor. Dacă asta se va petrece, intrăm direct în iadul războiului generalizat. Nu există o ţară din Europa care să nu aibă revendicări teritoriale care să poată fi foarte bine documentate cu hărţi din diverse perioade, iar dacă se rediscută frontiere pe baza ameninţării sau folosirii forţei, atunci orice va fi permis. Oricând şi oricum. Totul va fi justificabil pentru că, din momentul în care Putin a vorbit despre „teritorii furate”, fiecare naţiune poate veni cu propria sa hartă care să justifice preluarea unei regiuni sau alta manu militari.
Cu atât mai mult, în acest context, pot fi credibilizate discursuri dure despre autonomie, independenţă şi realipirea la ”teritoriul-mamă”. Şi se poate vorbi atunci despre orice teritorii odinioară parte a unor formaţiuni imperiale, acum găzduind formaţiuni politice şi organizaţii super-militante ale societăţii civile care visează la restauraţie în culorile imperiilor decedate. În acest context, să vedem care vor fi ţările europene şi liderii care nu vor protesta faţă de decizia Federaţiei Ruse. Poate să nu se întâmple aşa şi să asistăm la formarea unui front solidar cu decizia UE privind sancţiunile. Dar dacă nu, să fim gata să ne asumăm consecinţele logice. Adică asta:
Se încarcă comentariile...
