Însă domnul preşedinte Putin a omis să menţioneze în faţa ascultătoarei sale naţiuni propria bârnă din ochiul Rusiei: standardele duble ale Moscovei referitoare la neo-fascism şi extrema dreaptă. 

De la începutul crizei ucrainene, Kremlinul a denunţat implicarea unor facţiuni ultra-naţionaliste, neo-fasciste, de extremă dreapta în evenimentele din ţara vecină. Atât de multă repulsie îi cauzau aceste elemente radicale preşedintelui Putin încât a creat o adevărată isterie în rândul populaţiei ruse. Le-a reamintit de Hitler, Stalingrad şi Marele Război de Eliberare a Europei, insuflându-le bieţilor oameni teama că ameninţarea fascistă bate din nou la uşa Mamei Rusia.

A jucat desigur şi cartea antisemită, declarându-se profund îngrijorat de soarta minorităţii evreieşti din Ucraina. Din păcate pentru marele conducător, Tel Aviv-ul nu a căzut în plasa întinsă de Moscova, dar Putin şi-a continuat propaganda cu ore întregi de emisiuni despre cel De-Al Doilea Război Mondial, declaraţii de susţinere din partea rabinului-şef rus apropiat Kremlinului şi ore de patriotism pentru elevii ţării.

Se pare însă că extrema – dreapta occidentală nu îl deranjează mai deloc pe preşedintele Putin şi pe partenerii săi de la Kremlin. Mai mult, între Moscova şi formaţiunile cu platforme ultranaţionaliste, dintre care unele au un trecut fascist şi, implicit antisemit, s-au pus bazele unei „frumoase prietenii“. Oare sunt neo-fasciştii din Uniunea Europeană diferiţi de ultranaţionaliştii ucraineni? Aparent da, conform acţiunilor Moscovei. Cheia răspunsului stă, desigur, în duşmanul comun pe care cele două părţi îl au: Europa democrată, tolerantă, imperfectă dar liberală. Extrema dreaptă a Europei doreşte distrugerea proiectului european, deşi în mod paradoxal de abia aşteaptă să îşi reînnoiască şi să îşi sporească mandatele în Parlamentul European.

Oameni ca Nigel Farage, Marine LePen, admiratori fervenţi ai preşedintelui Putin, în care văd modelul conducerii de fier ideale şi pentru statele lor, sunt europarlamentari cu ştate vechi. Acest lucru nu îi impiedică să arunce cu vorbe murdare în tot ce înseamnă Europa zilelor noastre. Desigur, cine se aseamănă se adună, şi o persoană cu tendinţe autoritare, chiar dictatoriale, va empatiza cu lideri precum Orban sau Putin.

Foarte interesant este că aceşti radicali europeni condamnă lumea în care s-au născut, s-au format şi există, denunţă orice politică europeană, dar nu propun niciun plan de soluţii. Anunţă măsuri populiste, precum restricţionarea mariajelor dintre francezi şi străini (Le Pen), ieşirea din Schengen şi distrugerea UE, naţionalizarea industriei, etc, promiţând că vor „curăţa“ Europa de imigranţi, de musulmani, de săraci, orice nu arată bine estetic. Ei promit restaurarea mândriei naţionale şi a valorilor de secol 20, în care superioritatea lumii albe creştine nu era pusă la îndoială. Acea lume care a generat cele două catastrofe mondiale şi teroarea ulterioară. Acea lume închistată în propriile frustrări şi limitări, dar „patrioată“ şi „pură“. Acea lume pe care marii gânditori precum Schuman sau Adenauer s-au chinuit să o lase uitării, punând bazele unui vis comun.

Marine LePen a fost primită cu onoruri de stat la Moscova săptămâna trecută. De la Kremlin, neo-fascista LePen a susţinut legitimitatea acţiunilor ruse în Crimeea, denunţând – în mod tradiţional- poziţia Uniunii Europene. Stindardul ultra-naţionalismului francez a pledat pentru înţelegerea Rusiei şi a intereselor sale, perfect legitime.

Mă întreb oare dacă amicii săi ruşi nu au întrebat-o pe preşedinta Frontului Naţional la ce s-a referit când a spus că UE seamănă cu URSS, în plenul Parlamentului European? S-au prins oare de sensul peiorativ pe care doamna Le Pen l-a atribuit Uniunii Sovietice? Poate au crezut că a fost un compliment pentru Europa Unită... în fond, partenerul estic al lui Marine Le Pen, nimeni altul decât Vladimir Putin, caracteriza destrămarea URSS-ului drept „cea mai mare catastrofă a secolului 20“, iar arhitectul acestei tragedii, Mikhail Gorbaciov, ar putea fi supus unei investigaţii penale pentru faptele comise împotriva interesului naţional.

În altă ordine de idei, euroscepticii nu fac un secret din admiraţia lor faţă de regimul Putin şi acţiunile sale tot mai dinamice din ultima vreme. Sentimentul este reciproc, Moscova fiind demult interesată de radicalii de dreapta care doresc uciderea proiectului european. „Rusia şi euroscepticii de dreapta s-au curtat reciproc în ultimele luni, în timp ce formaţiunile tradiţionale de la Bruxelles au răcit relaţiile cu Moscova“, informa publicaţia germană Der Spiegel, recent.

Potrivit presei germane, cooperarea dintre extrema dreaptă europeană şi Rusia s-a dezvoltat chiar dinaintea crizei ucrainene. Un raport publicat de Institului Politic din Budapesta, care este intitulat „Conexiunea rusească: Răspândirea politicilor pro-ruse în rândul extremei drepte din Europa“, notează că Moscova s-a arătat interesată de partidele extremiste europene de mai mulţi ani. Documentul informează că deşi admiraţia pentru Rusia nu este universal valabilă pe scena ultra-conservatoare din Europa, există o „afinitate ideologică şi politică“ între aceasta şi Rusia.

„Rusia vrea să destabilizeze şi să slăbească scena politică europeană, iar aceste partide sunt toate împotriva Uniunii Europene. Ele vor să distrugă tot proiectul european“, notează Peter Kreko, unul dintre autorii studiului. „Cred că scopul este evident: slăbirea alianţei euro-americane“.

Ghiciţi pe cine a menţionat Putin ca model pozitiv al Europei, în cadrul maratonului televizat: Viktor Orban, autocratul de tip Putin al UE, şi Marine LePen.

„Valorile conservatoare încep să joace un nou rol în lume. Vedem victoria lui Viktor Orban în Ungaria, dar şi ascensiunea extremei drepte, cum e dna Le Pen în Franţa. Oamenii probabil speră că acest tip de politici pot rezolva mai multe decât face Bruxelles. E clar că are loc un proces de revizuire, dar sperăm că rezultatul va fi pozitiv“, a spus liderul rus.

Cum rămâne cu naţionaliştii de la Kiev, dle Putin, nu au şi ei dreptul să îşi apere interesul naţional? Dar cum aţi punctat bine, desigur: „nu e vina noastră“.