Putin câştigă o partidă strategică intermediară: a cerut, a coordonat şi a reuşit un armistiţiu între Armenia şi Azerbaidjan

Convorbirile de pace armeano-azere, la nivelul miniştrilor de externe, desfăşurate la Moscova şi prezidate de omologul rus Lavrov.

E important cine şi de ce luptă în teren, dar esenţial este cine a desenat, din timp, planul de pace: în termenii jocurilor de înalt nivel, acesta este principiul esenţial de construcţie şi de deconstrucţie a unui conflict înainte ca el să atingă cumva puncte strategice sensibile.

Drept pentru care, prima întrebare este de a defini partenerii admisibili la masa la care se va semna viitorul acord de pace şi modul în care vor fi repartizate avantajele viitoare. Fireşte, totul în funcţie de planul celui care devine, prin acordul tacit al tuturor, coordonatorul de facto al întregului proces şi, ca atare, este recunoscut, chiar dacă informal în această fază, drept arbitru şi garant a ceea ce se doreşte a fi procesul de pace.

În acest caz, personajul inconturnabil este Vladimir Putin care îşi anunţase în urmă cu trei zile intrarea în joc într-o foarte interesantă intervenţie pe Rossia-24: „Azerbaidjanul, Armenia şi Nagorno-Karabach sunt nişte teritorii locuite de persoane de care nu suntem străini”, a declarat Putin care a reamintit faptul că pe teritoriul Rusiei trăiesc două milioane de azeri şi mai mulţi armeni.

„Ne aşteptăm ca acest conflict să ia sfârşit, chiar dacă el nu va fi pe deplin rezolvat în viitorul apropiat, părţile implicate vor trebui oricum să înceteze luptele, imediat ce va fi posibil”. În consecinţă, a discutat telefonic cu preşedintele azer Aliyev şi cu preşedintele Paşinian al Armeniei, rezultatul imediat fiind organizarea reuniunii de la Moscova la nivelul miniştrilor de externe, fireşte sub preşedenţia omologului lor rus Serghei Lavrov.

După zece ore de discuţii, a fost anunţat un armistiţiu de două săptămâni pentru a permite, aşa cum se spune în declaraţia oficială, un schimb de prizonieri şi ca părţile să-şi poată prelua fiecare victimele decedate. Totul începe azi la orele prânzului, iar detaliile vor fi comunicate ulterior.

Mesajul oficial este acesta şi numai acesta: niciun fel de promisiune ulterioară sau angajamente solemne care să fie considerate drept un posibl debut al procesului de pace.

Dar ce a câştigat Rusia? Pentru a înţelege ceva din jocul pe paliere multiple ale tacticienilor de la Kremlin, ar trebui recitită cu foarte mare atenţie declaraţia lui Putin care spune foarte clar că nu se aşteaptă ca acest conflict să ia sfârşit şi că ar fi posibil să nu fie rezolvat în viitorul apropiat. Ajunge, pentru moment, acest armistiţiu care permite să se evoce, ca probabilitate extrem de credibilă, două jocuri anterioare, de mare fineţe, care au presupus interacţiunea inteligentă a doi actori a căror diplomaţie a reuşit să inducă percepţia unui conflict incipient de mare amploare, ţinând astfel ocupaţi actorii neinteresanţi aiu scenei internaţionale, în timp cei doi actori interpretau un foarte dificil pas de deux. Reuşit cu brio. 

Aceştia sunt partenerii dansului diplomatic, întâlnindu-se la Moscova la începutul acestui an. Vi se pare că pregătesc o confruntare militară de mare amploare cu dimensiuni regionale?

Scenariul de acum repetă faza iniţială a construcţiei aparent antinomice ruso-turce din Siria şi Libia. Şi în zonele respective au existat confruntări de mică amploare, nu între trupele armatelor regulate ale acestor ţări, ci între mercenarii închiriaţi care ştiau că luptă pentru soldă şi doar pe o perioadă limitată. 

Pentru a se obţine ce?

Şi acum, şi atunci, pentru Rusia a fost vorba despre crearea şi consolidarea unei situaţii în care să poată exercita rolul de echilibru în rezolvarea unui conflict local cu implicaţii regionale, iar pentru Turcia a fost vorba despre garantarea unui culoar de prezenţă esenţial în noua formatare a spaţiilor pe care o visează în numele ideologiei sale neo-otomane şi imperiale. 

Putin, fireşte în acord cu Erdogan, a ales momentul de acum deoarece situaţia prezenta mai multe avantaje. Conflictul din teren, chiar dacă minor în termenii unui război cu mijloace convenţionale, durase destul pentru a semnala lumii câteva elemente esenţiale pe care doar Rusia în colaborare cu Turcia - pe modelul din Siria şi incipient şi în Libia, le pot rezolva sub presiunea, să spunem, a prestigiului forţei lor tradiţionale: 

1. era posibil să fie ameninţată securitatea pachetului de conducte care transportă ţiţeiul şi gazele din ţările din zona Mării Caspice

2. o dezordine violentă într-un stat musulman fostă republică sovietică ar putea aprinde nelinişti similare în ţări de data asta extrem de reprezentative şi vitale pentru securitatea din zonă (vezi ce se petrece în Kirghistan, cu posibilitatea de tensiuni importante şi cu Tadjikistanul) sau ar putea deranja echilibrul local-confesional din Iran, provocând deplasări de populaţie în zone ultra-sensibile

3. multele condiţionalităţi cuprinse într-un viitor Acord zonal de pace ar readuce Turcia pe culoarul caspic ca viitor partener posibil de dialog, ofertă pe care Ankara a făcut-o de mai multe ori fără succes. Interesul lui Erdogan ar fi să poată extinde discuţia despre principiile noului Islam pe care-l promovează către salba de state musulmane din sudul Federaţiei Ruse

4. să poată fi continuat jocul din Siria sau Libia în care Putin şi Erdogan îşi controlează total partenerii locali, din ce în ce mai dependenţi de Moscova şi Ankara şi, ceea ce este foarte impoirtant în concepţia celor doi, din ce în ce mai departe de dorinţa de reintroducere în locuri în primul rând a SUA şi, poate cu excepţia Germaniei, a altor ţări din occidentul european. 

Dar cel mai mare avantaj pentru ruşi este că Putin transmite tuturor că, în celebrul "format  Minsk" al OSCE (SUA, Franţa şi Rusia), prezenţa şi medierea Rusiei a fost esenţială pentru a opera o deschidere şi a da o ieşire din impas. Mesajul ar putea fi cu mult mai important decât credeţi deoarece întreaga situaţie din zonă trebuie să fie discutată şi negociată cu gândul la viitorul foarte apropiat când americanii vor rămâne cu doar 2500 de militari în Afganistan, preludiul retragerii totale şi, mai ales, după anunţul făcut de Stoltenberg, Secretarul General al NATO că trupele aliate, câte mai sunt, vor pleca împreună cu cele ale SUA. Iar Erdogan vrea şi el să fie prezent la masa la care se redesenează harta influenţelor, odată cu pierederea de teren nu numai a SUA, ci şi a Franţei, într-o bătălie strategică ce va mai dura şi, previzibil, priveşte zona Caspică, Orientul Apropiat, Marea Neagră şi Mediterana de est.

Noi nu avem treabă cu toate astea, poate bine facem, diplomaţia românească nu e interesată de jocurile la nivel înalt din aceste spaţii. Ca atare, nici nu ne-a chemat nimeni. Dar, în viitorul apropiat, multe ar putea să depindă de o posibilitate renăscută de mediere a OSCE, instituţie al cărei Secretar General ar putea să fie Cristian Diaconescu.