Era primul summit cu o asemenea temă, după cel care a avut loc la Salonic în 2003, atunci când s-a dat semnalul decisiv al acceptării fostelor ţări comuniste în Europa. Organizarea n-a fost uşoară. Principalul obstacol a fost participarea Kosovo. Cele cinci ţări care nu îi recunosc statalitatea au refuzat ideea ca reprezentanţii Priştinei să stea la aceeaşi masă cu cei 28. În culise s-a spus că Mariano Rajoy şi Klaus Iohannis au fost cei mai fermi. Aşa că Declaraţia finală a reuniunii a fost adoptată doar de statele membre ale UE, iar ţărilor din Balcanii de Vest li s-a îngăduit să i se ralieze după ce şefii de stat şi de guvern din statele-membre se ridică de la masă.

Ce conţine această Declaraţie? În primul rând, promisiunea „perspectivei europene” pentru regiune. Nu a aderării propriu-zise, ci a eventualităţii ca Albania, Bosnia & Herţegovina, Kosovo, Macedonia, Muntenegru şi Serbia să fie, într-o zi, parte a Europei Unite. Membrii Consiliului European n-au preluat propunerea făcută de Comisie, acum câteva luni, ca viitoarea extindere să aibă loc în 2025. Franţa s-a opus menţionării oricărui orizont de timp, fiindcă preşedintele Emmanuel Macron vrea mai întâi o reformă a UE şi abia apoi o nouă extindere. Mai mult decât atât, declaraţia menţionează importanţa unei „comunicări publice clare” referitoare la eforturile de reformă făcute de candidaţii sau candidaţii potenţiali la aderare. În traducere: nu există partid european care să fie gata acum să susţină, în faţa propriului electorat, că vreo ţară ar trebui să fie primită curând în UE.

Promisiunile făcute la Sofia sunt vagi. În schimb, Declaraţia subliniază – a câta oară? – importanţa conectivităţii şi a stingerii tuturor disputelor bilaterale, ca şi a cooperării în probleme sensibile pentru europeni, precum imigraţia ilegală şi terorismul. Probabil că primele proiecte care vor căpăta ceva consistenţă vor fi sporirea fondurilor pentru programele Erasmus+ adresate studenţilor, ca şi reducerea costurilor de roaming la nivelul regiunii, după modelul introdus anul trecut în ţările UE.

De fapt, singura veste bună de la Sofia a venit nu de la cei 28, ci de la macedoneni, care par să fi ajuns la un compromis cu grecii referitor la numele ţării numite deocamdată de unii Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, iar de alţii – Macedonia. Un acord poate schimba statutul Skopje în relaţia cu Bruxelles. Ce ar însemna asta? Deschiderea propriu-zisă a negocierilor? Probabil că nu. Se vorbeşte mai degrabă despre instituirea unei proceduri de „screening”, care ar putea duce – într-un an şi jumătate, maximum doi – la deschiderea efectivă a capitolelor de negociere. Reamintesc că şi albanezii speră ca în Consiliu să se ajungă la un consens referitor la începerea efectivă a negocierilor. Nu le va fi uşor să depăşească opoziţia din cel puţin o capitală foarte influentă.

În rest, la Sofia, liderii europeni au discutat îndelung despre salvarea Acordului nuclear cu Teheranul, ca şi despre felul în care Comisia ar putea proteja firmele din UE care fac comerţ cu iranienii şi care s-ar putea regăsi sub severe sancţiuni americane. Preşedintele Donald Tusk n-a avut ceva mai bun de făcut decât să sporească tensiunea din relaţiile transatlantice cu o declaraţie despre Trump: „cu aşa prieteni, nu ai nevoie de duşmani”. Liderii din Balcanii de Vest s-ar putea întreba dacă formula nu li se aplică şi unor politicieni din UE.

Să nu credeţi că absenţa unor promisiuni ferme făcute Balcanilor de Vest le-a scăpat altor actori politici interesaţi de regiuni. Şi nu, nu e vorba doar despre ruşi, ci şi despre turci! Putem vedea asta cel mai bine în Bosnia şi Herţegovina. Dacă liderul din Republica Srpska, Milorad Dodik, este primit cu regularitate la Kremlin, preşedintele Erdogan a găsit în sfârşit un loc în care să facă miting electoral pe pământ european, şi anume la Sarajevo. Publicul a strigat: „Allahu Akbar” şi „sultan Erdogan”. Iar sultanul şi-a dat cuvântul că va sprijini Bosnia şi Herţegovina atât în drumul spre NATO, cât şi-n cel spre Uniunea Europeană.