Proiectul politic al Europei creştine

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
unteanu

Dacă aşa ceva mai poate fi posibil, aceasta ar putea fi formula credibilă, poate ultima rămasă ca perspectivă realistă, de resuscitare a unei idei de unitate pe continentul nostru. Dar este posibil? Pe cât de uşor de sperat, pe atât de dificil de pus în practică.

Foarte dificil, în primul rând, deoarece a început demult şi este în plină desfăşurare un proces profund de desacralizare care defineşte acum toate nivelele societăţilor din lumea dezvoltată. Şi nu numai în Europa. Un proces care, tehnic vorbind, a început odată cu ruperea majoră mai întâi în lumea ortodoxă prin laicizarea statului începută de Petru cel Mare, apoi, major, în lumea occidentală odată cu Revoluţia Franceză prin afirmarea ruperii complete a statului de biserică şi, de aici, timp de secole, construirea unor modele sociale bazate pe respectarea fermă a acestui principiu devenit constituţional şi impus cu absolută stricteţe. Mai mult, odată cu apariţia pe teritoriul european a marilor (şi din ce în ce mai numeroaselor comunităţi islamice), principiul respectiv, asimilat şi integrat în noul tip de religie activă, cea a respectării drepturilor omului, a egalizarea tuturor credinţelor religioase, tratate de stat în mod egal-matematic de către statul laic. Ceea ce a provocat, mai departe, derivele binecunoscute: interzicerea purtării în şcoli a tuturor simbolurilor religioase din dorinţa de a nu ofensa minoritarii, interzicerea ca, de Crăciun, să fie expus un brad în pieţele publice, interzicerea coralelor tradiţionale creştine de Paşte sau de Crăciun etc...

Aparent puţin importante şi tratate ca excepţii sporadice şi în consecinţă nesemnificative, toate acestea s-au unit în a consolida o stare de spirit dezabuzată: credinţa că şi spiritualitatea creştină se află pe aceeaşi pantă de intrare în decadenţă şi autodizolvare ca multe dintre instituţiile europene. De aici şi eşecul major al dezbaterilor în ce priveşte Proiectul Constituţional european, atunci când a izbucnit cearta pe subiectul introducerii „rădăcinilor iudeo-creştine" între criteriile definitorii ale Europei. Au câştigat, fireşte în logica de care am vorbit până acum, euro-parlamentarii care argumentau că o asemenea menţiune ar fi ofensatoare pentru toţi cei de altă religie trăitori pe continentul nostru.

Foarte dificil, pe de altă parte, dacă se va păstra în continuare discursul de până acum, cel al strictei corectitudini politice, inspirat din filozofia profund laică a Părinţilor Fondatori ai proiectului european, care - în lumina experienţelor traumatizate ale celui de-al doilea Război Mondial - imaginau construcţia unui spaţiu al deschiderii absolute, o Europă umanistă port de speranţă şi salvare pentru toţi oropsiţii lumii. Ceea ce a dus, la propriu, la formularea, legiferarea şi impunerea unei politici a porţilor nu numai deschise, ci necondiţionat deschise pentru toate tipurile de migraţii, inclusiv cele economice, fie ele externe sau interne.

Ultima încercare de legiferare în acest sens a fost încercarea eşuată a Comisiei Europene de a propune faimosul "Mecanism permanent de rezolvare a crizelor", implicit de relocare automată a refugiaţilor. Eşec total, înfrângere politică majoră a Comisiei Juncker dar şi confirmare istorică a faptului că acest tip de politică şi-a atins limitele, provocând totodată şi cea mai mare criză umanitară şi de încredere cu care se confruntă (încă fără soluţii) continentul nostru de la finele celei de-a doua conflagraţii mondaiale încoace.

Dar, dincolo de toate acestea, realităţi foarte vizibile şi uşor de perceput, criza migranţilor a arătat că, în acest moment, se produce şi se amplifică o stare conflictuală între două modele civilizaţionale care sunt obligate să convieţuiască în Europa: cel tradiţional şi cel adus de valul de migranţi care vine să se alipească şi să întărească blocul masiv al comunităţilor musulmane din diverse state europene. Şi dacă, pentru populaţia autohtonă din Europa, acest model civilizaţional se bazează din ce în ce mai puţin pe valorile sale tradiţionale creştine, cel al migranţilor (ca şi cel al comunităţilor europene din blocul musulman) are ca liant exclusiv şi de forţă iradiantă o credinţă practicată fără şovăire şi cu încredere în mesajul care le spune că, în final, lumea va fi a lor, a drept-credincioşilor.

Câţiva dintre liderii europeni au seziat de mai mult timp acest lucru şi, începând mai ales din primăvara anului trecut, au deschis canale foarte sensibile de dialog cu anumiţi lideri ai bisericilor creştine. Am scris atunci despre aceste semnale, vi le-am prezentat pe larg, aşa cum erau ele negociate la Chambery/Geneva sau  Bruxelles în pregătirea Sinodului pan-ortodox de la Constantinopole. Întrebarea era dacă, cu acea ocazie dau chiar înainte avea să se poducă o conjuncţie majoră de semnale privind realizarea dezideratului major, acela al reunirii lumii creştine, urmând linii anterior deschise cu migală de Papă şi de Patriarhul Ecumenic al Constaninopelelui.

Între timp, criza migrnţilor a constituit un factor de uriaşă presiune, cu atât mai mare cu cât instituţiile europene (dar, în egală măsură, liderii Statelor Membre) nu au reuşit să se înţeleagă. Fie deloc, fie absolut formal. Iar rezultatele se văd, sunt tragice şi presiunea migratorie pare să nu poată fi oarecum stăvilită decât dacă se va da câştig de cauză cererii imeprative a Turciei de a obţine statutul de membru, fapt echivalent cu intrarea în spaţiul european a 80 de milioane de musulmani practicanţi, modificând complet şi definitiv toate sistemele de echilibru şi de putere la nivelul UE.

De aici importanţa, pe multiple planuri, a întâlnirii din Cuba între Papa Francis şi Patriarhul Kiril al tuturor Rusiilor. "prima întâlnire în istorie" după schisma din 1054, cum spunea Federico Lombardi, purtătorul de cuvânt al Vaticanului care afirma că "este vorba de o întălnire pregătită de mai mult timp..şi care va marca o etapă importantă în relaţiile dintre cele două Biserici....Sfântul Scaun şi Patrarhatul Moscovei speră că această întâlnire va fi şi un semn de speranţă între toţi oamenii de bună credinţă".

Este însă declaraţia comună şi un semn că lucrurile pot merge şi mai departe? Este oare semnul că Patriarhul Kiril primeşte, chiar neoficial dar într-un mod absolut strălucitor, recunoaşterea pe care Biserica Rusă o cere de secole, anume calitatea de lider real al creştinătăţii ortodoxe?

Dacă da, atunci Sinodul pan-ortodox va însemna cu mult mai mult decât o discuţie pe puncte de dogma, aşa cum ar reieşi acum din textele agreate după complicatele negocieri de la Chambery. Ar putea - fără să existe însă nici un fel de garanţie oficială în acest sens - să consemneze o primă etapă esenţială în reunirea bisericilor creştine. Dar, politic, ar putea transmite un mesaj extraordinar de puternic privind revigorarea marelui proiect identitar european, resuscitat sub semnul atât de necesar al valorilor care i-au dat fundamentele, ale spiritualităţii creştine.

Poate, astfel, s-ar crea o ultimă şansă reală, de resuscitare a idealurilor europene nu numai în sens bisericesc, ci în cel cu mult mai larg, de civilizaţie, cultură şi identitate.    

Nu ştiu care va fi răspunsul pe care-l va da BOR. Mi se pare doar că, odinioară, poate vă mai amintiţi, am avut viziunea novatoare a Patrarhului Teoctist, creditat la acel moment de lumea occidentală şi Vatican drept prima posibilă punte activă întru realizarea marii idei a unităţi. Discuţie abandonată şi trecută în uitare, odată cu schimbarea liniilor de priorităţi patriarhale româneşti.

Ce vom spune acum, cum ne vom poziţiona politic într-o încercare disperată de revitalizare a valorilor spirituale majore europene ca formulă (poate unică pe lista opţiunilor) a unei Europe în derivă?  

Ce vom spune şi ce vom înţelege, la nivelul cel mai înalt al Bisriii noastre din substanţa acestei întâlniri? Fără comenarii, reporducem declaraţia uimitoare (consemnată de AGERPRES) a preotului Constantin Necula, consilier misionar-pastoral şi de imagine al Mitropoliei Ardealului:

Vom citi declaraţia comună şi vom vedea cum va rodi în timp această întâlnire. Este important că întâlnirea se desfăşoară la Havana, într-un aeroport? Exprimă mult despre modul în care Dumnezeu lucrează în istorie. Un fost seminarist catolic, actualul ca şi fostul preşedinte al Cubei este absolvent de seminar catolic, pe teritoriul unui stat marcat plenar de prezenţa sovietică (militară, ideologică şi economică) devin gazde unui astfel de moment. Este important să vedem urmările reale ale acestei întâlniri... Sunt convins că pe viitor astfel de întâlniri vor rodi, că în lucrarea lui Dumnezeu în favoarea păcii şi libertăţii umane creştinii nu pot să nu fie parte activă. La marginea dinspre cer a unei lumi, aeroportul, cei care vor să aducă pacea cerească s-au întâlnit. La Havana. Semn că abia acum s-a încheiat criza rachetelor!...Nu cred că înseamnă prea mult din punct de vedere al unităţii bisericilor, aşa cum şi-o închipuie oamenii obişnuiţi cu soluţii soft, imediate, care să rezolve pe moment un aspect sau altul al vieţii bisericeşti (sbln. n.)".

Lumea se schimbă, repede, putem alege unde vrem să fim. Sau, după caz, unde vrem să rămânem. Suntem obişnuiţi cu asta, nu-i aşa?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite