Proiectul CANZUK, „fantezie absurdă“ sau noua şansă imperială pentru UK post-Brexit

„Anglosfera“ secolului XXI, speraţa reînvierii demersului imperial pe cioburile unei jucării stricate

În orice perioadă de criză, cu atât mai mult în cazul uneia structurale de mari proporţii cum este cea pe care o traversăm acum, în lipsă de soluţii concrete şi imediate, apar propuneri dintre cele mai ciudate, extrem de diferite în constrcţia proiectului, dar având un punct comun:

Referinţa la un moment de maximă glorie care, odată, indiferent în ce perioadă şi în ce condiţii, a marcat apogeul existenţial al unei ţări, a unui edificiu, al unui tip de soluţii de asociere şi a unei formule de conducere imperială.

În cazul la care ne referim, este vorba despre CANZUK, un proiect cum nu se poate mai activ pentru care se luptă politicieni şi diverse asociaţii din zona non-guvernamentală, se organizează periodic reuniuni pentru explicarea binefacerilor unei posibile reuniri a câtorva state din fostul Imperiu britanic, prezente mai apoi şi în structura Commonwealth, în ideea de a repune totul sub conducerea metropolei, visând la puterea absolută a monarhiei de tipul Reginei Victoria, atunci domnind peste cea mai mare parte a globului.

CANZUK ar fi o alianţă între UK şi aliaţii săi tradiţionali - Australia, Canada, Noua Zeelandă şi SUA - dar cu toate elementele definitoare ale unei noi formaţiuni statale, inclusiv menţinând şi extinzând faimosul sistem al celor „5 ochi“ prima mare reţea de spionaj electronic, şi acum considerată cea mai importantă la nivel global. Şi, spun apărătorii ideii, o formulă prin care statele membre să stabilească căi privilegiate de cooperare extinsă pentru a încerca să recupereze pierderile enorme (sau, în orice caz, foarte importante) provocate de asocierea efectelor economice dramatice ale pandemiei cu problemele redundante, din ce în ce mai grave, produse de schimbările climatice.

Interesant proiect.

Vom vedea dacă, la nivelul dorinţelor reale ale populaţiilor din cele cinci ţări, mai există măcar o dorinţă oarecare de revenire la monarhia strălucit reprezentată de Casa Windsor . Cu perspectiva de a vedea atât de iubiţii membri ai familiei regale care să-şi reia atât de frumoasele circuite de vizită în teritoriile în care să-şi salute supuşii. Apărătorii ideii spun că sunt siguri că acest entuziasm există şi, în chip de ilustraţie, revin mereu la momentul uluitor creat de răposata Prinţesă Diana, ultima strălucirea înainte de intrarea în perioada actuală.

Totuşi, asta nu-i împiedică pe adepţii CANZUK să spere că mesajul „global Britain“ care a alimentat discursul politic tip Nigel Farage et comp în favoarea BREXIT şi-a păstrat forţa de atracţie şi, pe cale de consecinţă, va genera un nou echilibru al schimburilor comerciale. Şi aici chiar există o presiune reală deoarece UK este în căutarea de parteneri pentru a înlocui structura relaţiilor europene la care renunţă peste două săptămâni. Şi, în lipsă de altceva, se gândeşte să compenseze cu supravieţuitorii bogaţi Commonwealth. Dar va fi foarte greu căci iată, din surse oficiale britanice, structura exporturilor UK în 2019:

Adică 47% din totalul exporturilor britanice mergea către pieţele UE şi extrem de puţin, sau nesemnificativ (aprox.3%), către pieţele canadiană, australiană sau din Noua Zeelandă. Dificil de recuperat, declara pentru DW Iain Begg, profesor asociat la Institutul European, de la London School of Economics and Political Science: „deoarece chiarn dacă dublăm 3-5%, de-abia vei compensa pentru pierderea pieţelor din Polonia sau România, asta pe lângă faptul că o proporţie însemnată a comerţului britanic merge spre Germania, Olanda, Belgia şi Franţa“.

Ce se petrece acum este foarte interesant deoarece se cuplează mai veche retorică imperială şi poat-imperială în favoarea desenării cât mai rapide a unei noi baze politice, economice şi militare, ANGLOSFERA de care vorbea istoricul Robert Conquest. Idee care a revenit în actualitate atunci când, după căderea Cortinei de Fier, unii au încercat să repună ANGLOSFERA în centrul unei viitoare construcţii susţinute de forţa convingerii exprimate de Margaret Thatcher: „Dumnezeu însuşi a separat Marea Britanie de Europa, iar asta a făcut-o cu un scop“.

Va exista o asemenea federaţie de state unite de „limbă şi populaţie super-majoritară albă“? Posibil argument într-un moment în care foarte multă lume  caută un criteriu identitar pentru uniuni statale, inclusiv pentru UE, de ce să nu fie posibil ca argumentul să aibă o pondere reală? Dar în orice caz discuţia asta va fi cu mult mai puţin importantă decât ancorarea în brutalitatea noilor realităţi economice post-pandemie. Asta din cauză că, cel puţin pentru o lungă perioadă de timp, nimeni - chiar absolut nimeni - nu va fi de acord să semneze angajamente economice care să favorizeze o metropolă sau alta în virtutea unor foste legături de tip imperial. Tocmai asta au crezut membrii primelor echipe politice post-Brexit, uluite că britanicii au fost lăsaţi să negocieze singuri ieşirea din UE, fără a mai avea spatele asigurat conform promisiunilor enorme făcute de Trump care-i asigurase pe toţi că între SUA şi UK avea să semneze un tratat de liber-schimb, cel mai comprehensiv din istoria bilaterală şi formidabil de avantajos pentru Londra.

Dar britanicii au şi o speranţă care se poate transforma în argument de joc. SUA, acum, după ce încearcă cu greutate să iasă din epoca Trump şi realizează dimensiunile izolării în care a trântit America, au nevoie la fel de urgent ca britanicii de o reluare de alianţe, iar în zona Asiei totul pare acum ocupat este de noul Tratat de liber schimb sub comanda Chinei. Aşa că a avea acolo o ANGLOSFERĂ (poate şi cu ceva rezultate economice) ar face să revină în matricea de demult ceva ţări mici şi încă nedecise. Posibil. Dar, în acest caz, britanicii vor trebui săm creeze instrumente economice speciale gândite pentru acest tip de pieţe. Şi vor trebui să producă repede, ieftin şi să aibă acces la alte pieţe de materii prime şi de desfacere decât până acum.

Şi, oricât de exotic ar putea să pară, intrăm şi noi în sfera discuţiilor privind proiectul, ca ţări de sprijin, în interiorul UE şi NATO, alături de Polonia pe linia „celor trei mări“, adică pieţe emergente şi mai vechi doritoare să înveţe de la britanici cum este cu guvernarea şi lupta împotriva corupţiei, idee poate sprijinită de americani. În caz de mare criză post-Brexit în UK, s-ar putea să avem parte şi de asemenea surprize în cazul în care britanicii vor dori forţă de muncă super-ieftină şi formule de aprovizionare cu produse agricole. Caz în care, cum se aude, tare ar vrea să deschidă asemenea discuţii şi cu alte state din jurul nostru sau riverane la Marea Neagră.    

Multă lume vrea. Dar puţini au şi banii cu care să plătească şi să susţină încheierea unor astfel de coaliţii. Iar când lucrurile ameninţă să o ia razna (cum a fost cazul Poloniei şi Ungariei ieşite cu pieptul gol la luptă) replica nu a fost ideologică (cum s-a greşit la BREXIT), ci strict financiară. Şi gata, s-a pus imediat punct.

Deci, apropos de CANZUK, să aşteptăm să vedem cine, cum şi în ce termeni, va plăti pentru sustenabilitatea proiectului şi a membrilor săi.

Europa s-a lecuit pentru foarte mult timp şi, deocamdată, se uită atentă în direcţia următoare crize care s-ar putea să fie Scoţia în cazul în care se va ţine un referendum de independenţă. Situaţie care anula sau pune în stand-by proiectul CANZUK.