Adusă într-o situaţie economică deplorabilă de planificarea comunistă, dar şi de „cursa înarmărilor“, „noua“ Federaţie Rusă nu a mai contat o bună perioadă de timp în negocierile internaţionale, iar locul său în politica mondială a fost ocupat de Statele Unite al Americii, rămasă ca unică putere. Prin urmare, pârghiile prin care ruşii îşi puteau menţine pe linia de plutire interesele geostrategice erau foarte puţine, dar, constatăm după aproape 30 de ani, destul de eficiente.

Pierzând controlul regiunii care avea să devină Republica Moldova, Federaţia Rusă a intuit pericolul unei posibile uniri între „Basarabia“ şi „Ţara Românească“. Fiind mult prea slăbită din cauza situaţiei interne, Rusia a „inventat“ conflictul transnistrian pentru a fi sigură că Republica Moldova nu face pasul către România şi că astfel va rămâne în sfera de influenţă rusească. În data de 2 septembrie 1990, la Tiraspol a fost convocat un Congres în urma căruia s-a decis proclamarea „republicii moldoveneşti nistrene sovietice socialiste in componenţa URSS“ (Autonomia Găgăuză: şantaj politic sau  în căutarea unor noi relaţii contractuale între Comrat şi Chişinău“, Veaceslav Berbeca, august 2013). Republica Moldova putea să se unească cu România, dar fără o parte importantă din teritoriu. După conflictul armat din 1992, situaţia transnistriană a devenit mai degrabă un „conflict îngheţat“, dar care dă în continuare mari bătăi de cap.

Deşi pe agenda politică din România nu par să existe obiective cu privire la Republica Moldova (asta deşi statul Român a finanţat guvernul de la Chişinău, salvându-l chiar de la faliment) şi/sau Transnistria, situaţia regională ar trebui să prezinte interes, deoarece evoluţia acesteia va avea cu siguranţă implicaţii şi asupra noastră (trafic ilegal cu tutun, spălare de bani, corupţie endemică etc.).

În continuare, am să prezint 3 scenarii - cel mai optimist, cel mai pesimisst şi cel mai probabil – din perspectiva României, şi impactul acestora.

1. Scenariul cel mai optimist

Fără să vorbesc în termeni „unionişti“, consider că orice apropiere a Republicii Moldova de România şi spaţiul comunitar european nu poate decât să fie de bun augur. În primul rând, influenţa rusească s-ar diminua semnificativ, iar orice degrevare de presiunea Rusiei este mai mult decât binevenită.

Conform acestui scenariu (cu tente utopice), regiunea transnistriană ar urma să fie demilitarizată, pentru ca mai apoi să treacă sub administrarea integrală a guvernului de la Chişinău.

De ce s-ar retrage trupele militare ruseşti de pe teritoriul transnistrian? Răspunsul este (sau poate fi)  unul de natură economică. Aşa cum ştim, investiţiile ruseşti în Transnistria au scăzut dramatic în ultima perioadă, Federaţia Rusă fiind implicată în multe conflicte (Siria, Afghanistan, Ucraina, Georgia). Având masa politică ocupată de dosare care consumă timp, energie şi mulţi bani, dar şi probleme economice cauzate de sancţiunile Uniunii Europene/SUA şi de scăderea preţului petrolului, Rusia a trebuit să prioritizeze. Ca urmare, marea majoritate a fondurilor alocate Transnistriei s-au evaporat.

Dacă zvonurile sunt adevărate, preşedintele american Donald Trump vrea să repete strategia lui Ronald Reagen şi să implice Rusia într-o nouă „cursă a înarmărilor“, lăsându-i totodată mari probleme internaţionale exclusiv în sarcina ei (retragerile anunţate din Siria şi Afghanistan). Aceste presiuni suplimentare vor apăsa şi mai tare pe pieptul economiei ruseşti care oricum gâfâie, ceea ce s-ar putea să conducă la o situaţie care să oblige stoparea unor aventuri militare, printre care şi Transnistria.

Odată zona transnistriană demilitarizată, România ar benefica de un plus de siguranţă la graniţa de Nord-Est. Mergând şi mai departe, acesta ar putea fi primul pas către integrarea în Alianţa Nord-Atlantică a Republicii Moldova.

Evident, această ipoteză este una forţată, care frizează improbabilul. Şi mai neverosimilă pare coaliţia de guvernare a Republicii Moldova care ar trebui să îşi dorească cu adevărat acest context. Cum însă ar putea să arate o astfel de coaliţie guvernamentală având în vedere contextul actual? În urma alegerilor, socialiştii lui Dodon ocupă primul loc (35 de mandate), urmaţi de Partidul Democrat al lui Plahotniuc (30 de mandate), de blocul ACUM ( 26 de mandate) şi de indezirabilul partid Şor (7 mandate).

De dragul optimismului şi exerciţiului în care ne-am angajat, ne-am putea imagina o coaliţie pro-europeană din Partidul Democrat şi blocul ACUM care să se angajeze împreună cu Uniunea Europeană şi România la o serie de reforme ce vor avea ca rezultat final îndepărtarea influenţei ruse şi intrarea în UE şi NATO. Cu toate acestea, ştim că acest lucru este imposibil, deoarece blocul ACUM este marele duşman al Partidului Democrat, iar întreaga campanie a alianţei pro-europene s-a axat pe discursul împotriva „oligarhului rău“.

O serie de indicatori care cresc sau scad şansele acestui scenariu trebuie enumeraţi. a) Condiţia principală este ca situaţia economică din Rusia să se înrăutăţească, conducând astfel la şubrezirea regimului Putin şi a influenţei acestuia. b) Apoi, foarte important, este modul în care va arăta viitorul guvern de la Chişinău, dacă va fi pro-rus sau pro-european. c) De asemenea, alegerile pentru Parlamentul European trebuie menţionate aici, deoarece viitoarea componenţă a acestuia ar putea să arate o mai mare sau mai mică deschidere către Republica Moldova. d) Nu în ultimul rând, orientarea politică a Ucrainei va juca un rol foarte important în gestionarea şi rezolvarea (sau nu) a conflictului transnistrian. Rezultatul alegerilor prezidenţiale (actualul preşedinte Poroşenko, care pare să îşi fi asumat, cel puţin prin Constituţie, aderarea la spaţiul european şi nord-atlantic sau actorul Zelenski, puternic susţinut de un foarte influent om de afaceri cu legături ruseşti)  ne va indica dacă viziunea pro-rusă va fi îmbrăţişată sau Ucraina se va implica într-o încercare de soluţionare a problemei.

2. Scenariul cel mai pesimist

În timpul mandatului preşedintelui Traian Băsescu care anunţase că unirea României cu Republica Moldova este un „obiectiv de ţară“, părea să se închege o colaborare ceva mai apropiată între cele două state.

Ca răspuns la această atitudine, Rusia a întreprins o serie de mişcări menite să descurajeze orice gânduri europene şi/sau unioniste. Printre acestea amintim transferul unor efective de soldaţi împreună cu importante capabilităţi militare, sistarea unor importuri din Republica Moldova, exercitarea presiunilor asupra cetăţenilor moldoveni din Rusia sau ameninţarea cu recunoaşterea independenţei statului transnistrian. Acestă atitudine revanşardă nu face altceva decât să încurajeze factorii separatişti şi să conducă la o nouă situaţie de criză şi posibil la un conflict armat.

Într-un astfel de scenariu, România ar fi pusă într-o situaţie delicată, iar securitatea graniţei nord-estice şi a regiunii ar fi ameninţată de pericolul rusesc.

Aceeaşi indicatori, contexte diferite. a) Preşedintele Putin depăşeşte probleme economice, politice, sociale şi se poate concentra inclusiv asupra dosarului transnistrian. b)  Coaliţia de guvernare de la Chişinău este dominată de socialişti şi deci de o orientare pro-rusă categorică, în timp ce c) alegerile pentru Parlamentul European aduc un important număr de eurosceptici, gata oricând să fraternizeze cu Rusia. Chiar dacă nu va fi o abordare atât de categorică, conflictele puternice din interiorul Parlamentului European ar putea să împingă total problema Republicii Moldova de pe agenda europeană. d) Volodimir Zelenski câştigă alegerile prezidenţiale în Ucraina şi sprijină interesele Kremlinului în regiune.

3. Scenariul cel mai probabil

Acesta din urmă are câteva elemente comune cu cel de-al doilea scenariu prezentat, doar că nu prevede o finalitate. Afirm acest lucru, deoarece consider că o rezolvare de facto a situaţiei nu este dorită nici de forţele „separatiste“ transnistriene şi nici de Federaţia Rusă. Aceasta din urmă este, după cum am arătat deja, implicată în multe aventuri economico-militare, iar trecerea pe ştatul de plată a Republicii Molodva nu este de dorit momentan. Lucru confirmat şi de implicarea ruşilor în alegerile parlamentare din Moldova, ceea ce trădează interesul scăzut al Federaţiei Ruse pentru Republica Moldova.

Pentru Rusia important este ca Transnistria să rămână o barieră de netrecut în calea integrării europene şi nord-atlantice a Republicii Moldova şi un factor destabilizator în zonă. Contextul actual îndeplineşte în tocmai doleanţele Kremlinului.

Pentru Tiraspol, deşi la nivel declarativ trâmbiţează despre independeţă şi recunoaştere internaţională, în realitate importantă este menţinerea status-quo-ului cu beneficiile aferente. Aici este de urmărit şi evoluţia relaţiei dintre oligarhii Plahotniuc şi Guşan (liderul de facto din Transnistria). Un indiciu în acest sens este reprezentat de rezultatul din cele două circumscripţii uninominale din Transnistria. Cei 2 câştigători, Viorel Melnic şi Alexandru Oleinic sunt, conform analistului Vladmiri Socor, oameni foarte apropiaţi de Vladimir Plahotniuc.

Transnistria ar rămâne un instrument de control asupra Republicii Moldova, dar şi o piedică pentru expansiunea UE şi NATO şi o presiune asupra graniţei cu România. Deşi Rusia nu mai finanţează cu la fel de mulţi bani Transnistria, încă se asigură că aceasta rămâne fidelă şi independentă financiar de Republica Moldova (dar dependentă de Federaţia Rusă) – vezi afacerea cu criptomonede din Transnistria.

Indicatorii sunt, în mare măsură, similari (şi contextual) cu cei de la punctul anterior. Excepţia poate fi menţionată în cazul alegerilor prezidenţiale din Ucraina, unde rezultatul este destul de greu de prezis.

Scenariile prezentate mai sus sunt concepute strict din unghiul României şi gravitează în jurul intereselor geostrategice ale acesteia. Variabilele sunt multe şi extrem de volatile, iar predicţiile sunt riscante tocmai din acestă cauză. Multe situaţii pot lua o întorsătură diferită de cea prezentată în acest material, dar cred că direcţiile cu adevărat posibile nu pot să depăşească graniţele celor 3 scenarii.