Pro-americani versus pro-europeni: o alegere pentru care trebuie să ne pregătim

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
ue sua

Evoluţiile curente la nivel global şi european arată tot mai mult că se apropie un moment dificil, pe care nu ni l-am fi dorit niciodată ca români: alegerea strategică între SUA şi UE. În toate strategiile româneşti, programele electorale, declaraţiile de politică externă (multe dintre ele pe care le-am scris personal pentru diferiţi beneficiari) peste tot apare triada SUA, NATO, UE.

Nimeni nu s-a dus mai departe şi nu a crezut posibil că alegerea între pro-americanism respectiv euro-atlanticism şi pro-europenism franco-germanofil va veni vreodată, şi cu atât mai mult că va veni atât de curând.

Discuţii, interpretări, schimbări pe aceste coordonate au avut loc în România. „De-băsificarea” din administraţia centrală s-a dovedit un proces real, de rupere a continuităţii, pe care unii l-au folosit explicit pentru a îndepărta din spaţiul administraţiei centrale euro-atlanticiştii, pro-americanii, înlocuiţi imediat cu tranzacţionişti dar mai ales cu eurocentrişti, germanofili şi francofili. Iar procesul a continuat la dimensiuni neaşteptate.

Perspectiva venirii lui Trump la conducerea SUA a creat oportunităţi acestor curente pentru a se dezvolta şi a vorbi deja despre „Planul B”, acela al părăsirii relaţiei strategice cu SUA, pe tăcute, şi al mutării greutăţii spre Europa.

Întotdeauna România a ştiut să ţină echilibrul pe această dimensiune şi a venit întotdeauna să compenseze înclinaţiile liderilor din instituţiile legate de politica externă, de securitate şi apărare, cu precădere, dar şi în alte domenii. Ba chiar a existat un echilibru şi în privinţa relaţiei cu Rusia, orice personaj intrat în administraţie cu porniri spre negocierea cu Rusia fiind dublat imediat de cineva care contrabalansa prin cunoaşterea regiunii, cunoaşterea Rusiei şi scepticismul pentru abordarea Rusiei, rezervele faţă e acordurile cu Rusia care compromit şi înclinaţia spre limitarea acestei relaţii la consultări cu partenerul strategic, aliaţii şi partenerii europeni, anterior oricăror demersuri de această factură şi abordarea Rusiei exclusiv când eşti puternic şi ai argumente imbatabile, nu când trebuie să sacrifici musai ceva pentru că arde măseaua să închizi o anumită temă sau sa-ţi rezolvi o problemă.

Acum lucrurile au luat o turnură mult mai serioasă. La nivel european se vorbeşte despre opţiuni, angajarea Rusiei devenind chiar o opţiune ce necesită orice cost, unii chiar vorbind despre „schimbarea de alianţe”, de la euratlanticism la eurasianism. Mai mult, perspectiva venirii lui Trump la conducerea SUA a creat oportunităţi acestor curente pentru a se dezvolta şi a vorbi deja despre „Planul B”, acela al părăsirii relaţiei strategice cu SUA, pe tăcute, şi al mutării greutăţii spre Europa.

Jean-Claude Junker a susţinut că este esenţială asigurarea unei baze sociale minime în zona euro pentru a nu pierde clasa muncitoare FOTO Reuters

Dezbaterea privind Armata Europeană lansată la nivelul UE, independenţa relativă a Preşedintelui Comisiei Europene (foto dreapta), care pare să joace de capul lui, independent de statele membre, dezbaterea despre nevoia salvării Europei prin conformism şi bruxello-centrism sau plierea pe opţiunile clare franco-germane, toate aceste demersuri şi înclinaţii anunţă un sfârşit de an 2016 şi un an 2017 în care tema alegerii între SUA şi UE, între euratlanticism şi europocentrism se va pune acut.

Chiar dacă, în spatele europocentrismului se află lipsa de apărare a flancului estic, eurasianismul lui Putin şi propunerea unui târg de pe poziţii alabe a Europei faţă de Rusia şi chiar scindarea calificată a Europei între Noua Europă şi Vechea Europă, respectiv euro-atlanticişti şi europocentrişti-eurasianişti. Iar Noua Europă nu mai înseamnă decât statele de flanc şi statele nordice plus Marea Britanie, în timp ce sudul latin, Germania şi grupul de la Visegrad intră tot mai mult în statele europocentriste germanofile sau francofile, care pledează deschis pentru negociere şi sfere de influenţă cedate lui Putin.

Pe de altă parte, la fel de periculos se profilează unghiul de abordare care susţine euro-scepticismul şi naţionalismele pe fondul absenţei de soluţii la nivel european, al lipsei de leadership, al incapacităţii de a soluţiona crize. Deci înclinaţia euro-atlanticistă conţine, fără nici o tăgadă, componenta europeană şi respinge de plano euro-scapticismul sau izolaţionalismul nationalist sau populismele de orice fel, aşa cum respinge scindarea Europei în proiecte alternative.

Lumea occidentală trebuie să rămână unită şi coerentă dacă vrea să gestioneze creşterea Rusiei, dar şi alte teme globale. Dacă este un principiu acceptat de toată lumea, atunci euro-atlanticismul, soluţiile solidare şi convenite, unitatea şi nu soluţiile individuale, eventual pe banii şi avantajele oferite de piaţa rusă, sunt soluţia. Iar Occidentul a mai trecut prin crize, le-a soluţionat pas cu pas, s-a adaptat, pentru că democraţia, drepturile omului şi societatea deschisă oferă soluţii de necontestat. Spre deosebire de rigiditate, inflexibilitate, autoritarism, mâna de fier şi mccarthyism ideologic, care duc spre acumularea crizelor pe care aparent le depăşeşte actorul în cauză, dar şi la explozia finală la sfârşitul parcursului, care distruge realmente ţara, organizaţia şi chiar lumea. Dovada cea mai clară e prăbuşirea în irelevanţă şi chiar desuetudine a CSI, creaţia integrativă a Rusiei, organizaţie care nu-şi mai poate ţine nici summit-urile şi unde fiecare fuge de la participare sau asumarea preşedinţiei rotative.

image

Starea Uniunii: europocentrism, Armata Europeană sub conducerea lui Juncker şi acuzaţia că statele şi nu-şi asumă nici o responsabilitate pentru evoluţiile europene

Tocmai s-a încheiat discursul Preşedintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, cu certitudine unul profund politic, cu preocupări şi proiecte, cu explicaţii şi justificări, extrem de tehnic pe alocuri şi cu recurs la limbajul proiectelor birocratice ale Uniunii ca soluţii pentru orice temă abordată, preponderent înclinat la nivelul economic. Dar fără a asuma nici o responsabilitate pentru evoluţiile şi crizele europene, ba mai mult, direct sau indirect blamând statele. Sub sloganul că Europa unită nu poate exista dacă naţiunile asumă victoriile şi pasează Uniunii eşecurile, discursul a fost poate nu triumfalist, dar cu certitudine în continuare rupt de realitate.

Mai întâi, elementele pozitive ale discursului: pe tema refugiaţilor, preşedintele Comisiei Europene vorbeşte despre solidaritate fără constrângere, un semnal la adresa sancţiunilor de 250.000 euro de refugiat neacceptat care vor fi, cel mai probabil, îndepărtate. Însă, în acelaşi timp, Comisia responsabilizează preşedinţia rotativă a Consiliului, Slovacia, pentru a obţine poziţii europene comune la nivelul statelor, în sensul acceptării refugiaţilor, integrării lor.

Deşi se regăsesc în discurs elementele complementare - protecţia frontierelor, acorduri cu statele vecine de tranzit pentru migranţi, investiţii în statele de provenienţă a acestora - un proiect comprehensiv şi credibil lipseşte aici, deşi nu a mai fost pronunţat cuvântul „cote”. De altfel, toate temele în divergenţă, controversate, au lipsit din discurs şi formulele necesare tranşării la nivelul deciziei. Şi confuzia constantă este menţinută la nivelul vocabularului între migranţi şi refugiaţi, la Juncker toţi fiind refugiaţi, mai mult, îndrituiţi să rămână în Europa şi să se integreze, nu găzduiţi pe perioada războiului, spre a se reîntoarce în ţările de origine la încheierea conflictului.

Juncker propune un fond de investiţii externe pentru vecinătate, în Est plus Africa, aşa cum propune un fond de garanţii pentru tineri pentru a reduce şomajul dominant. Şi aici, preşedintele Comisiei remarcă faptul că vorbim despre responsabilităţi ale statelor (neacoperite) dar unde, într-un format generos, se implică şi Comisia.

În ceea ce priveşte terorismul, Comisia vorbeşte despre nevoia de cooperare, despre măsuri împotriva finanţării terorismului, retragerea propagandei jihadiste de pe site-uri, combaterea radicalizării în şcoli şi închisori, controlul circulaţiei şi vânzării armelor de foc. Frontex şi Garda de Coastă sunt garanţii şi contra refugiaţilor, şi pentru combaterea terorismului, prin apărarea frontierelor. Şi înregistrerea întregului trafic de persoane printr-un sistem automatizat pentru călătorii, o bancă de date pentru a identifica nepotrivirile şi a proteja cetăţeanul european.

Deşi se regăsesc în discurs elementele complementare - protecţia frontierelor, acorduri cu statele vecine de tranzit pentru migranţi, investiţii în statele de provenienţă a acestora - un proiect comprehensiv şi credibil lipseşte aici, deşi nu a mai fost pronunţat cuvântul „cote”.

Pe Politica Externă, de Securitate şi Apărare vin propunerile cele mai ambiţioase: o strategie Europeană pentru Siria şi mandatarea doamnei Mogherini să intre în negocieri, dar mai ales Armata Europeană, deoarece costă mai puţin, deoarece Europa nu poate depinde de capacitatea statelor membre, ci are nevoie de o capacitate proprie militară şi un Stat Major propriu. Resurse militare comune, care aparţin UE şi funcţionează în complementaritate cu ONU. Presiunea industriei militare europene pare să fi dat rezultate. Pe de altă parte, proiectul menit să relanseze integrarea europeană mai profundă şi să arate că proiectul european continuă să existe este unul profund controversat, e vorba de o atribuţie fundamental naţională, dar unde Comisia se asigură şi ameninţă voalat că îl va pune în aplicare numai cu ţările doritoare, dacă nu se atinge consensul. Şi o banală referire la faptul că proiectul nu e îndreptat contra NATO.

De remarcat aici că nu mai vorbim nimic despre proiecte integrative lăsate la jumătatea drumului, precum Schengen, că nu mai discutăm reformarea acestuia şi primirea României şi a Bulgariei, ignorăm proiecte mai vechi dar deschidem şantiere noi, şi acestea cu un glisaj spre un Schengen al Apărării (propunere italiană), cu statele fondatoare ale UE şi doar cine doreşte. În fapt, un proiect integrator care pare mai degrabă unul de construcţie a unor noi falii, dacă proiectul nu e corect aşezat. Şi o decuplare solidă de SUA, despre care nu se mai vorbeşte - relaţie transatlantică, TTIP - atunci când despre acordul cu Canada s-au făcut referinţe înaintea discursului măcar. Un proiect care, cu certitudine, va stârni cel puţin dezbateri, dacă nu controverse fundamentale.

Militari ai armatei germane Foto: bundeswehr.de

bundeswehr FOTO bundeswehr.de

Trei soluţii pentru Armata Europeană: NATO, NATO, NATO

Săptămâna summit-ului de la Bratislava privind viitorul Europei a adus în prim plan discursul despre Starea Uniunii susţinut de către Jean-Claude Juncker. Într-o formulă extrem de directă, Preşedintele Comisiei Europene a anunţat miercuri, 14 septembrie, Armata Europeană drept proiect integraţionist pentru salvarea Uniunii Europene, în sensul creării unui nou domeniu de integrare aprofundată a Uniunii.

Mai mult, Juncker a mers dincolo de proiectul franco-german – un proiect de construcţie ce viza exclusiv statul major pentru teatrele de operaţiuni, industria militară şi logistica – şi a vorbit despre trupe comune ale Uniunii, sub comanda Bruxellesului, pentru că Europa „nu poate să stea la mâna capabilităţilor statelor membre”. În plus, mesajul lui Juncker conţine şi ameninţarea voalată şi directă potrivit căreia, dacă statele membre nu-şi vor dori acest pas, o vor face doar cele care şi-o doresc. Practic, Juncker a mers mai departe şi de propunerea italiană, „un Schengen al Apărării”, care să vizeze doar statele fondatoare. Numai propunerea ungară îmbrăţişată de Polonia la Krynica, în acelaşi interval temporar, mergea mai departe de varianta Juncker din Starea Uniunii, respectiv vorbea explicit de Armată Europeană, chiar dacă proiectul din propunerea ungară nu era deloc conturat.

Fireşte că această ieşire a preşedintelui Comisiei Europene, care vine la o săptămână după proiectele anterioare ale miniştrilor Apărării francez şi german, ale ministrului de Externe italian şi premierului ungar, a dus dezbaterea într-un colţ ce sugera o nouă temă de divizare a statelor, în loc să fie un proiect de convergenţă a statelor membre ale UE. În plus, statele baltice au fost primele care au ridicat tonul şi au anunţat preocuparea chiar a doua zi după declaraţia lui Juncker şi raportul său privind Starea Uniunii, în condiţiile în care beneficiază de sprijinul NATO pentru apărarea propriilor teritorii după summitul de la Varşovia.

Într-adevăr, dacă fusese gândit ca un proiect pentru salvarea Europei, Armata Europeană risca să se transforme într-unul de distrugere a NATO. Şi cum Alianţa Nord Atlantică e singura organizaţie credibilă în materia Apărării, în special pentru statele flancului Estic, reacţia principalilor beneficiari la aceste proiecte ale preşedintelui Comisiei Europene şi ale unor oficiali din statele membre a fost vehementă.

În acest context, preşedintele Klaus Johannis a anunţat vineri seara, la încheierea summitului de la Bratislava (început cu tonuri sumbre prin declaraţia cancelarului Angela Merkel potrivit căreia Uniunea Europeană este în criză şi e nevoie de mai mult de un summit pentru a gândi formula de ieşire din această „criză profundă”) că summit-ul informal al Consiliului European nici nu a abordat tema Armatei Europene, ca şi cum soluţia preşedintelui Jean Claude Juncker e o banală iniţiativă personală. În plus, subiectul nici nu se va discuta în viitorul apropiat, ci elementele discutate ţin de componente minore ale propunerii franco-germane, mult înmuiate şi edulcorate.

Pledoaria pentru Armata Europeană se rezumă la trei soluţii: NATO, NATO, NATO. E şi soluţia raţională, şi cea pragmatică, şi cea realistă. 

Astfel, din Armata Europeană a mai rămas „centrul de comandă” pentru operaţiuni peste hotare, creşterea iniţiativelor şi creşterea coordonărilor pe zona de apărare, „inclusiv cu structurile NATO”. De unde preşedintele Comisiei se gândea că va avea sub conducerea sa viitoarea Armată europeană, iată că soluţia finală reintră în cadrele raţionale şi predictibile ale deciziei statelor.

Pledoaria pentru Armata Europeană se rezumă la trei soluţii: NATO, NATO, NATO. E şi soluţia raţională, şi cea pragmatică, şi cea realistă. Într-adevăr, nu există armată europeană atât timp cât statele nu investesc în apărare. Mai mult, s-ar putea ca, în viitorul apropiat, contribuţia SUA la bugetul NATO să intre în discuţia noii administraţii americane, indiferent cine va veni la Casa Albă, dezbaterea fiind lansată în termeni deloc de bun augur. Deci interesul direct este al investiţiilor europene în armată, în capabilităţi militare de bună calitate – cele europene au jumătate de generaţie sub cele britanice, o generaţie sub cele americane şi, nu rareori, cele israeliene, de unde şi incapacitatea industriei europene de a furniza armament la nivelul armatelor moderne ale statelor membre. Iar pentru competitivitate, industria militară europeană trebuie să treacă la planşetă şi să proiecteze tehnologii noi, soluţii noi şi armamente noi. Până atunci, NATO – cu SUA, Turcia şi Canada – apără Europa, alături de aproape toate statele membre UE.

uniunea europeana moldova

Pentru salvarea proiectului european, primiţi Republica Moldova şi Ucraina în UE!

Un întreg aparat de gânditori şi creatori de idei încearcă să identifice posibilitatea relansării şi reenergizării proiectului european. Într-adevăr, Uniunea Europeană a acumulat crize suprapuse, de la criza incapacităţii de plată a Greciei, criza datoriilor suverane în toată Europa, valurile de imigranţi, atacurile teroriste, radicalizarea şi recrutarea grupurilor neintegrate de resortisanţi francezi, belgieni, germani, britanici de a doua şi a treia generaţie veniţi din colonii, recrutarea de luptători străini pentru teatrele de operaţiuni teroriste, lipsa de coeziune a Europei, până la Brexit, lipsa de leadership, absenţa încrederii cetăţenului european şi a speranţei în proiectul european.

Liderii europeni, şefi de stat şi de guverne, s-au reunit la Bratislava, în capitala statului deţinător al preşedinţiei semestriale rotative a UE, pentru a dezbate formulele de salvare ale Europei. Chiar de la intrare, discursurile nu erau deloc încurajatoare, ci din contra, profund sceptice şi catastrofice asupra capacităţii de a soluţiona problemele europene. Uniunea Europeană e în criză, a anunţat Cancelarul german Angela Merkel. Da, Uniunea Europeană poate eşua, a susţinut şi preşedintele Parlamentului European, Martin Schulz. Reuniunea s-a încheiat cu decizia statelor membre de a-şi asuma proiectul european şi de a crea o foaie de drum până în martie 2017, la împlinirea a 60 de ani de la Tratatul de la Roma, care a lansat Comunităţile europene, cu aborarea de soluţii la toate temele de preocupare ale cetăţenilor europeni.

Asumarea proiectului european rămâne o problemă majoră la nivelul liderilor naţionali cu orientări populiste, naţionaliste sau alianţe dubioase cu partide de factură extremistă şi eurosceptică la guvernare.

Departe de a fi un panaceu, soluţiile sunt încă de căutat. Summitul de la Bratislava a lansat un proces interesant şi demn de urmărit. În continuare, suspecţii de serviciu abia ieşiţi din şedinţă au contestat fără oprire soluţiile comunitare. Dacă prelungirea sancţiunilor privind Rusia ca urmare a agresiunii militare din Estul Ucrainei nu a suscitat discuţii de această dată, Viktor Orban a rămas profund nemulţumit în continuitatea soluţiilor pe tema refugiaţilor, nemulţumire la care s-a alăturat premierul polonez Beata Szydlo. În rest, bunele intenţii nu au fost neaparat dublate de soluţii convingătoare, chiar dacă la nivelul summitului comunicarea politicilor europene a fost un subiect.

Însă nu trebuie căutat prea departe, nici măcar nu trebuie inventate noi proiecte integrative care să transmită ideea continuării şi adâncirii integrării în cadrul proiectului european – vezi controversa privind Armata Europeană. Asumarea proiectului european rămâne o problemă majoră la nivelul liderilor naţionali cu orientări populiste, naţionaliste sau alianţe dubioase cu partide de factură extremistă şi eurosceptică la guvernare. Însă soluţia cea mai la îndemână rămâne politica de extindere a UE. Şi cum la nivelul Balcanilor de Vest stagnarea reformelor este cronică, accentuându-se noi crize politice, abordarea extinderii în spaţiul contiguu, în Est, este de primă importanţă.

Republica Moldova şi Ucraina sunt state unde extinderea vine natural. În cazul Chişinăului, relansarea reformelor devine evidentă, necontestată deja la nivel internaţional. În cazul Ucrainei, se combină situaţia specială, componenta pragmatică (apărarea Europei şi a valorilor occidentale de către Kiev), piaţa relevantă, plata prin împrumuturi pentru susţinerea efortului de război concomitent cu reformele, care implică şi statele UE, dar mai ales datoria morală faţă de faptul că Ucraina şi-a pierdut o parte din teritoriu şi poartă un război cu Rusia în regiunile sale Estice pentru că a optat pentru integrarea în UE şi semnarea acordului de liber schimb. Şi nu mai vorbim aici despre Memorandumul de la Budapesta 1994, semnat la cedarea armelor nucleare de pe teritoriul său contra garanţiilor de securitate, acolo unde statele occidentale semnatare nu au putut să respecte şi să prezinte garanţiile oferite.

În ambele cazuri europenii pot face acest efort, care este mai puţin costisitor decât îşi asumă deja UE ca şi costuri susţinând sancţiunile în raport cu Rusia sau susţinând financiar şi prin consultanţa în reforme Kievul. În plus, un fond din 1% din fondurile europene ale statelor membre ar însemna 30 de miliarde de euro care ar putea susţine Ucraina. Nici 10% din banii băgaţi în salvarea Greciei de la prăbuşire, iar nota de plată în acest caz nu este încă încheiată. Cât despre separatism şi teritorii ocupate, în ambele situaţii (Republica Moldova şi Ucraina), ca şi în cazul Georgiei (care necesită şi ea urgent liberalizarea vizelor) cazurile speciale reclamă măsuri speciale, iar UE a învăţat să gestioneze deja Ciprul. Un efort mic pentru cea mai de succes politică europeană, care aduce profituri atât statelor membre, cât şi noilor viitori membri, revalidează forţa transformatoare a UE, capacitatea de a merge mai departe şi dorinţa de a asigura faptul că nu e permis un drept de veto al unui actor din afara Uniunii faţă de politicile UE şi decizia suverană a statelor aspirante. Un efort minim, un disconfort acceptabil şi lesne de absorbit pentru un gest politic şi vizionar de substanţă.

Candidatul republican la alegerile prezidenţiale din SUA, Donald Trump FOTO Arhivă

trump bancuri

Taifunul Trump a zgâlţâit din temelii eşafodajul politicilor SUA. Schimbări fundamentale vor veni după alegeri: izolaţionism, retractilitate, naţionalism

Donald Trump a avut efecte de durată în raport cu eşafodajul politic american. Ca un adevărat taifun, în fuga sa după voturi, Trump a răscolit cele mai profunde temeri ale americanilor, a vânturat temele cele mai mizere, ce trădează limitele societăţii americane, cu precădere a celei needucate şi dependente de internet, a aruncat în aer pentru multă vreme eşafodajul clasic al politicilor americane.

Indiferent dacă va câştiga sau nu alegerile de la Casa Albă, candidatul formal republican a reuşit să aducă la suprafaţă partea nevăzută şi urâtă a Americii, dar şi pe cea incultă, neintegrată, izolaţionistă şi care nu a călătorit niciodată dincolo de oraşul vecin, darămite în afara statului sau în afara ţării. Într-o societate în care majoritatea a profitat de soluţiile oferite de partidele clasice şi de candidaţii profund legaţi de tradiţiile americane, Donald Trump a vizat din proiect trezirea străfundurilor necercetate şi niciodată prezente la vot a nemulţumiţilor, anarhiştilor, izolaţioniştilor, cetăţenilor anti-sistem şi nu rareori anti-America – de pe poziţii înguste, statale. Iar toată această componentă, care nu vota de obicei, nu participa şi nu impunea teme sau întrebări în campaniile electorale clasice, astăzi a răbufnit în prim plan şi va veni la scrutin exercitându-şi votul de sancţiune. Fără a aştepta soluţiile, ce nu există la Trump. Doar fiind împotrivă, ridicând dubiul despre orice şi contestând de plano orice decizie.

În fapt, e o meteahnă puţin mai veche şi sigur mai generală a societăţii contemporane şi care are reflexii şi în Europa de astăzi. Dezvoltarea tehnologică şi accesul imediat şi instantaneu la informaţie gratuită şi nemărginită ca întindere a făcut ca reţelele sociale şi grupurile virtuale să predomine în încrederea cetăţeanului de condiţie şi educaţie medie şi sub medie. De aici o fractalizare a societăţii, în care grupurile cu sancţiuni de protest pe diferite teme dublează grupurile sofisticate şi cunoscătoare a unor teme înguste şi specioase, fapt care obligă politicianul la discursuri şi soluţii extrem de nuanţate şi pe teme infinite şi variate, pe care nu le poate cuprinde.

Într-o societate în care majoritatea a profitat de soluţiile oferite de partidele clasice şi de candidaţii profund legaţi de tradiţiile americane, Donald Trump a vizat din proiect trezirea străfundurilor necercetate şi niciodată prezente la vot a nemulţumiţilor, anarhiştilor, izolaţioniştilor, cetăţenilor anti-sistem şi nu rareori anti-America.

Cam cum trebuie să fie un program care să răspundă tuturor acestor grupuri, unei societăţi fractalizate, unde încrederea în autoritate, structurile statului sau comunicatul oficial sunt infime, în orice caz dominate de zicerea, naraţiunea, interpretarea „prietenului” virtual pe care „îl cunoaştem” din Facebook sau de oriunde altundeva, deşi nu l-am văzut niciodată şi nu i-am vorbit faţă în faţă? Câţi oameni ar trebui să lucreze la un asemenea program spre a satisfice electoratul sofisticat, educat, instruit şi specializat la maximum pe domenii de interes înguste? Asta în condiţia în care politicienii şi partidele clasice ar înţelege această evoluţie a lumii contemporane, care nu mai crede, în marea sa majoritate, în idealuri, viziuni, ideologii sau principii.

De aceea, pe acest spaţiu au succes cei care ţipă cel mai tare, care fac show, ocupă scena şi lansează cele mai fantasmagorice idei, pentru că se văd, trec sticla şi zgândără elementele atavice din simţămintele fiinţei umane. Nu mai e vorba despre gândire, ci de percepţie, nu mai e vorba despre mintea omului, ci de emoţiile sale care sunt stârnite, şi nici măcar cele înalte, educate, ci cele mai profunde, atavice şi reprobabile. Iar dependenţa creată pe grupurile slab sau sub-educate este enormă. Iar acestea sunt alcătuite din cetăţeni care se încolonează şi vin la vot, un demers pe care nu l-au făcut niciodată sau l-au făcut în silă, dintr-o semi-obligaţie, din conformism sau obişnuinţă. De data aceasta însă votul alterează profund opţiunile anterioare.

Stârnirea acestei mase, acestei magme a societăţii duce la o creştere a democratizării, dar la o scădere profundă a calificării şi a raţionalităţii votului. De unde şi cele mai reprobabile rezultate pe linie populistă, xenofobă, naţionalistă, anarhistă, anti-sistem. Iar în cazul SUA, această răscolire a umorilor ancestrale, bazale, are impact asupra politicii americane indiferent cine vine ca Casa Albă. Dezbaterea însăşi şi angajarea celor altfel auto-excluşi anterior din procesul de alegere, conducere şi decizie va altera politicile americane nu scoţând SUA din NATO, dar ridicând problema cheltuielilor europene pentru apărarea proprie, nu expulzând milioane de mexicani şi hispanici, dar ridicând garduri şi înăsprind politicile migraţioniste, într-o cădere în izolationism şi retractilitate a participării Americii pe plan internaţional, un cinism al naţionalismului care trebuie să aibă motivaţia profitului Americii şi al cetăţeanului american, cât mai direct şi concret, din orice acţiune politică a administraţiei sale.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite