Primul preşedinte verde

A fost nevoie de cinci tururi de scrutin pentru a-l alege preşedinte al Letoniei – cu 55 de voturi din cele 99 exprimate – pe Raimonds Vejonis, actualul ministru al apărării. Verzii europeni au jubilat: avem, în sfârşit, la vârful unui stat din UE un ecologist!

E adevărat că viitorul preşedinte este membru al Uniunii Verzilor şi Fermierilor şi că, înainte de a deţine portofoliul apărării, a fost în două rânduri ministru al mediului. Dar e la fel de adevărat că, acum, el n-a fost doar candidatul ecologiştilor, ci a fost susţinut şi de Unitate, formaţiunea Laimdotei Straujuma, şefa guvernului de la Riga. Aşa a fost înţelegerea partenerilor de coaliţie şi, cum desemnarea se face în Parlament, Vejonis s-a bazat pe majoritatea guvernamentală, nu doar pe cei 21 de deputaţi verzi. Pe de altă parte, în plan european, deşi UVF e asociată la  reţeaua ecologistă creată la scara continentului, singura membră a acestei Uniuni care a ajuns în Parlamentul European, Iveta Grigule, este afiliată la grupul liberal, după ce a trecut, din iulie 2014 până astăzi, pe la EFDD (partidul condus de Nigel Farage) şi pe la PPE. E, în schimb, membră a fracţiunii ecologiste Tatiana Zdanuka, aleasă pe listele Uniunii Ruso-Letone, comunistă rusofonă cunoscută pentru opoziţia sa faţă de desprinderea Letoniei din URSS. E paradoxal, nu? Dar cine sunt, de fapt, cei care se recomandă de la ecologism în Parlamentul European? Ce înseamnă, la urma urmei, să fii verde?

Grupul ecologist din PE cuprinde cincizeci de membri, adică 6,66% din totalul aleşilor europeni, proveniţi din 26 de partide. Ca să înţelegem agregarea lui, e bine să vedem categoriile din care se compune. Aproape jumătate dintre euro-deputaţii verzi provin din ţările fondatoare ale UE, cu excepţia Italiei. Avem, astfel, aleşi din Die Grünen şi Ecolo (cele două formaţiuni belgiene, una – flamandă şi cealaltă – francofonă), ca şi din alianţa franceză Europe Ecologie – les Verts, în vreme ce din Germania sunt 11 deputaţi din Partidul Verzilor, unul de la Piraţi şi altul de la Partidul Ecologist-Democratic, din Luxemburg – unul de la Déi Gréng, iar din Olanda – tot unul de la GroenLinks. Toate aceste partide sunt unite de câteva opţiuni: obsesia încălzirii globale (sau, cu o expresie nouă, a schimbării climatice), opoziţia faţă de energia nucleară, justiţia socială, ceea ce le plasează, în mod foarte clar, la stânga eşichierului politic din fiecare ţară în parte. Dintre partidele italiene, ar fi vrut să se afilieze la grupul ecologist Movimento 5 stelle al lui Beppe Grillo, dar cererea a fost respinsă: gurile rele zic că refuzul e raţional, de vreme ce numărul mare de aleşi italieni le-ar fi permis acestora să controleze fracţiunea în care tocmai ar fi fost admişi.

Să trecem, însă, la următoarea categorie: cea a nordicilor. Intră aici patru euro-aleşi suedezi de la Miljöpartiet de Gröna, o deputată daneză de la Socialistik Folkeparti, care s-a format în anii şaizeci ca disidenţă din Partidul Comuniştilor, şi un finlandez de la Vihreät, partid care, ca şi celelalte menţionate până acum, e membru al federaţiei numite European Green Party. În Scandinavia, observa mai demult Daniel-Louis Seiler, partidele verzi se nasc prin radicalizarea unei aripi a centriştilor (agrarieni) şi ele sunt cele care dau, de fapt, tonul reamenajării spectrului politic, în funcţie de valorile post-materialiste, în întregul Occident.

Ne-am aştepta ca aleşii baltici din PE să fie apropiaţi de cei din categoria anterioară. Numai că doar unul – cel din Lituania – provine dintr-un partid ecologist, care are un nume ce trebuie transcris cu grijă – Lietuvos valstiečių ir žaliųjų sąjunga –, în vreme ce deputatul din Estonia e un independent, iar cea din Letonia este, cum spuneam deja, o comunistă. Nu e greu de explicat de ce balticii nu-i copiază, aşa cum au făcut în multe alte domenii, pe nordici: atitudinea faţă de minorităţile rusofone a marcat în mod decisiv politica de la Riga, Tallinn şi Vilnius, astfel încât afilierea la verzii europeni e simplă operaţiune mimetică şi priveşte mai curând formaţiuni marginale decât unele cu potenţial guvernamental.

Din raţiuni strict geografice, aş plasa într-un subgrup distinct aleşii din Austria, Ungaria şi fosta Iugoslavie: trei verzi de la Die Grünen, formaţiune care e foarte apropiată de partidul omonim din Germania, câte unul de la partidele maghiare numite „Politica poate fi diferită” şi „Dialog” (care e o dizidenţă din cel precedent), un croat de la partidul „Nuca” şi un sloven care a candidat pe lista „Eu cred”. E vorba, în cazul fostelor ţări comuniste, despre formaţiuni anti-sistem, care exploatează decepţia faţă de partidele guvernamentale, ivită după intrarea în UE şi influenţată în chip decisiv de felul în care a fost gestionată criza financiară din ultimii ani.

În fine, ecologiştii au, în rândurile lor, deputaţi din Marea Britanie şi Spania. De ce punem cele două ţări împreună? Fiindcă, în fiecare caz în parte, avem câte un partid ecologist – The Green Party of England and Wales şi Iniciativa per Catalunya-Verds – dar şi alte formaţiuni cu ambiţie strict regională: aşa sunt, de o parte, Scottish National Party, surpriza scrutinului recent din UK, şi Plaid Cymru (din Ţara Galilor) şi, respectiv, alte două partide catalane – Esquerra Republicana de Catalunya şi Esquerra pel Dret a Decidir –, ca şi unul din Valencia – Primavera Europea. Regionaliştii amintiţi fac parte dintr-o reţea numită European Free Alliance, care mai include formaţiuni precum Uniunea Democratică Bretonă, Liga Veneta, Mişcarea pentru Autonomia Sileziei sau Partidul Bavarez. Aşa se explică şi de ce fracţiunea verzilor din PE – la care, din 2007 încoace, nu a aderat vreun deputat din România – se înfăţişează ca acoperind 17 ţări şi cinci regiuni.

Acestea fiind zise, să observăm că Vejonis e un ecologist aparte. În urmă cu cinci ani, el spunea că tăierea pădurilor seamănă cu distrugerea bisericilor de către comunişti, făcând astfel din ecologie un capitol de anticomunism. Comparaţia e cu atât mai sugestivă cu cât Vejonis este, conform propriei sale mărturisiri de pe pagina de facebook, „păgân”. Noul preşedinte e şi un suporter înfocat al NATO, preocupat fiind – ca întreaga regiune – de securitate. Mă tem că, în mandatul care începe pe 8 iulie, el va avea de lucru nu atât pentru a-şi „înverzi” ţara, cât pentru a-i apăra frontierele.