Primejdioasa ideologie a morţii ideologiilor: Europa 2014

Atenţie, reapare rapid în discursul public teza pe care o credeam demult uitată asupra  „morţii ideologilor”. De data aceasta acoperind, ca formulă de inspiraţie nihilistă, proiectul unei formule de destrucţie a structurilor existente...

...în primul rând a Uniunii Europene, a spaţiului comun pe care-l presupune aceasta, în favoarea reîntoarcerii utopice spre o existenţă de tip autarhic în cadrul frontierelor naţionale, dublată de o politică de tip protecţionist şi anti-imigraţionist.

Argumentul este apetisant, ca întotdeauna atrăgător în momente de criză socială şi economică: uitaţi în ce situaţie dramatică ne-a dus aplicarea politicilor europene de austeritate, fundamentate şi conduse de partidele politice tradiţionale de pe scena politică europeană! 

Gestionarea politică a crizei, se spune în acest tip de discurs, a dovedit limitele dramatice ale acţiunii politice a liderilor actuali şi, mai ales, a arătat că gândirea lor politică (de dreapta sau de stânga, chiar că nu contează) este depăşită şi ineficientă deoarece nu numai că nu mai poate produce alte soluţii, ci este chiar contradictorie în raport cu noile dezvoltări şi necesităţi ale societăţii contemporane. Teza fundamentală este că au murit ideologiile care au stat la baza formării şi acţiunii marilor partide politice europene din acest moment şi că este necesar şi logic să apară o nouă formulă politică cu o ideologie legată de principiul supravieţuirii naţionale.

Formularea „sfârşitului ideologiilor” nu este nouă, a fost lansată la începutul anilor ’60 de către teoreticianul şi politiologul Daniel Bell care anunţa că „Ideologia, cea care mult timp a constituit calea spre acţiune, a ajuns azi într-un impas”.  

Este şi real? Răspunsul este deosebit de interesant şi presupune cel puţin trei nivele de analiză.

Primul priveşte mesajul din 2014 al marilor partide politice europene şi relevanţa sa pentru electorat. Este limpede că, în contextul generat de criza economică şi socială profundă prin care a trecut continentul european şi lumea întreagă, cea mai importantă după Marea Depresie de la începutul secolului trecut, a scăzut apetenţa faţă de dezbaterea ideologică teoretică. În consecinţă, scade şi tentaţia votului motivat ideologic prin platforme ideologice de partid sau lecturarea de programe de guvernare teoretice, desfăşurare mecanică de bune intenţii care este mai întotdeauna contrazisă de realitatea ulterioară. Ceea ce face ca, rapid, intenţia de vot să premieze discursul de tip supravieţuire imediată, cu o vizibilă reîntoarcere a discursului populist şi izolaţionist. Drept urmare, logic, dispar cu încetul promovările de platforme de tip clasic, atenţia concentrându-se pe persoane, locomotive politice de credibilitate, în speranţa că ele vor ţine loc de discuţie asupra principiilor...De aici, nevoia urgentă a găsirii unei noi mari teme pentru ralierea electoratului, obsesia din acest moment a tuturor jucătorilor şi teoreticienilor partidelor aflate în bătălia electorală.

Proclamarea morţii ideologiilor prezintă, cu certitudine, aceeaşi fascinaţie paradoxală ca teologia morţii lui Dumnezeu. În realitate, nu este vorba decât despre o găselniţă frumoasă, susţinută de cei care s-au găsit prinţi în plasele unei ideologii jenante. Ideologiile  sunt nemuritoare. Şi vor rămâne astfel până în momentul în care ştiinţa va ocupa toate domeniile cunoaşterii şi comoporamentelor umane. Vor rămâne indispensabile, aşa cum au fost şi până acum, ca un fel de baghetă a vrăjitorului în lipsa unui instrument eficace. Pentru a ne orienta în mizeria şi angoasele acestui secol, pentru a da un sens unuor parcursuri care altfel nu-şi găsesc nicăieri sensul...

Ideologiile în literatura europeană a sec.XX, septembrie 2005

Al doilea nivel de analiză, extrem de relevant şi semnificativ şi pentru România anului 2014, priveşte creatorii mesajelor care compun ideologiile momentului. Schimbarea profundă în domeniu începe odată cu anii ’80 afirma în Liberation (4 noiembrie 2006) politologul Francois Cusset:

Producţia şi punerea în practică a ideilor şi-au schimbat rolurile. Odinioară, activitatea intelectuală avea două funcţii, rar alăturate: una savantă, de producţie universitară a „adevărului” şi alta critică, sfidând putera în numele oprimaţilor. Spaţiul intelectual se întindea între aceste două limite. Începând cu anii ’80 , un alt tip de intelectual îşi vinde serviciile puterii. Pe de o parte, este  „expertul”, socio-tipologul, psihologul comportamental, consultantul, cei care afirmă că nu mai există luptă de clasă ci doar „socio-stiluri” şi afecţiuni psihice. Pe de altă parte, există moralistul anti-totalitar, eseistul de succes...moralişti care împing zelul anti-marxist până la a-l lăuda până şi pe Reagan. Ori, prin intermediul mass media, al sfaturilor date companiilor sau statului, propaganda acestor „intelectuali de serviciu” beneficiază de un grad de expunere publică cu mult mai important decât înainte. Producerea unor discursuri de justificare, această retorică a faptului împlinit, joacă brusc un rol direct, acela de a anula contradicţiile şi de a reduce la tăcere oricare altă alternativă. Paradox al acelei perioade în care se decretase moartea ideologiilor: niciodată intelectualii, cel puţin cei mai ideologi dintre ei, nu au fost vreodată mai vorbăreţi.

Dacă acceptaţi această teorie (posibil de exemplificat şi pe scena politică politică românească), atunci este interesant de văzut cum coagularea primelor două nivele tinde să producă acum cea mai interesantă bătălie politică de la naşterea UE. Aici se află cel de-al treilea nivel de analiză.

Pe de o parte a baricadei se situează acum politicienii partidelor tradiţionale care susţin proiectul (ideologic în primul rând) al unei Europe Unite. Diferenţele doctrinare se situază pentru prima oară în plan secund, căci prioritatea este salvarea construcţiei europene şi perpetuarea visului european într-o formulă mult mai legată, eficace şi clară în eventuala sa nouă dimensiune constituţională. Măsurând, de-abia acum, când s-ar putea să fie mult prea târziu, efectele respingerii proiectului constituţional european, prima mare tentativă de a constitui o naţiune europeană.

De cealaltă parte, noua ideologie a destrucţiei UE, cea promovată de noua drepată extremistă şi naţionalistă, perfect sintetizată de recenta declaraţie a liderului Frontului Naţional, Marine Le Pen:

Cum să îmbunătăţim Uniunea Europeană? În primul rând, destrămând-o...Eu consider că Uniunea Europeană nu poate fi reformată...Trebuie să aşteptăm ca Uniunea Europeană să se prăbuşească, să contribuim cât mai mult la aceasta, pentru a permite configurarea proiectului unei Europe a naţiunilor libere pe care îl avea în minte generalul De Gaulle...Iar acest proiect va însemna, evident, dispariţia majorităţii structurilor actuale ale UE. Aştept un singur lucru de la actualul sistem european: să explodeze..Rolul pe care îl vom avea de jucat, noi, aleşii patrioţi ai Parlamentului European, va fi mai presus de orice să blocăm orice nou progres, orice progres suplimentar al acestei uniuni federale europene.

Aceasta este dihotomia esenţială care va domina alegerile europene din luna mai a acestui an. Aceasta este adevărata miză, enormă, a bătăliei politice de o duritate extremă care se desfăşoară acum în Europa. Oriunde în Europa, cu excepţia României din care se aud doar zvonurile unor la fel teribile bătălii, dar numai pentru stabilirea ordinii pe listele de partid.

Noi unde ne situăm în această dispută? Ne interesează? Ar trebui să ne intereseze? Sau, din nou, aşteptăm liniştiţi şi dezabuzaţi, să vedem nominalizările de partid pentru cei aleşi să primească salariile excepţionale de merit de la Parlamentul European, uitând că, din nou, am putea rata şansa unei reprezentări corecte şi la înalt nivel a intereselor naţionale?