În mod clar, după ce s-a întâmplat ieri, jocurile mondiale s-au cabrat periculos şi ameninţările sunt deja puse pe masa negocierilor. Nu mai e vorba despre o desfăşurare de intenţii şi scenarii teoretice, ci de o serie de măsuri foarte clare pe un drum care înseamnă conflict şi duce, pe cale de consecinţă, la brusca aliniere pe aliniamente ofensive şi care, oră de oră, se definesc drept profund antinomice.

Ieri s-a împlinit un an de la momentul istoric în care preşedintele Trump a anunţat retragerea ţării sale din „Acordul nuclear“ pe care marile puteri planetare îl negociaseră ani de zile şi reuşiseră să-l semneze cu Iranul, la Viena, în 2015. În paralel a început procesul de impunere de sancţiuni americane împotriva Teheranului, acţiune care a ajuns acum la apogeu, efectele sale extinzându-se şi asupra oricărei ţări care face comerţ cu Iranul. Producând efecte serioase asupra economiei iraniene, măsurile respective nu au reuşit însă (exact ca şi în cazul Coreei de Nord) decât să stimuleze dorinţa de revanşă a liderilor iranieni şi întărirea nevoii lor de a urgenta deschiderea de noi acorduri economice, politice, militare şi securitate cu Rusia şi China. În consecinţă, iranienii au anunţat ieri, ca răspuns la măsurile americane, că sunt gata să renunţe la aplicarea unora dintre angajamentele luate în cadrul „Acordului nuclear“. Astfel, iranienii au spus că nu se vor mai conforma limitei impuse în ce priveşte stocurile de apă grea (maxim 130 t) şi de uraniu îmbogăţit (UF6, stoc de 300 kg) şi anulează obligaţia pe care şi-o luaseră de a nu mai îmbogăţi uraniul peste procentul de 3,67%.

Pe de altă parte, Teheranul declanşează şi o altă criză paralelă căci acuză puterile europene semnatare ale Acordului nuclear că nu şi-au respectat obligaţiile (lucru pe care, din punctul de vedere al Iranului, l-ar fi făcut doar Rusia şi China) şi formulează un ultimatum: în 60 de zile, ţările respective să garanteze reîntoarcerea la obligaţiile înscrise în acord, mai ales cele privind sectoarele petrolier şi bancar. Şi dacă nu? Iranienii evocă măsurile de care v-am vorbit, plus reluarea construcţiei unui reactor cu apă grea la Arak (în zona centrală a Iranului), construcţie oprită pentru respectarea Acordului de la Viena.

Ce vor face europenii, mai precis cele trei ţări semnatare ale Acordului nuclear, Germania, Franţa şi Marea Britanie? Cu cine se vor coordona, adică ce tip demers vor susţine în continuare, ştiind de acum poziţia militar-ofensivă a preşedintelui Trump care a ordonat trimiterea în Mediterană a unui grup naval de atac suplimentar faţă de dotările Flotei a VI-a (condus de portavionul A. Lincoln) dar şi a unor flotile de bombardiere B-52. Sau vor încerca să acţioneze împreună cu China şi Rusia pentru salvgardarea Acordului?

În primul caz, opţiunea militară poate implica apariţia unui grup regional de state din care să facă parte, unite de aceleşi interese profunde, Israelul şi Arabia Saudită, dar la care să se adauge şi alte ţări din afara regiunii, cele dornice să-şi afirme solidaritatea cu aliatul strategic american. Tehnic, mai mult decât posibilă această coaliţie anti-iraniană. Militar şi politic relativ problematică deoarece, chiar în zonă, există exemplele unor eşecuri dureroase, Afganistan şi Siria, apoi Irakul sfâşiat în continuare de rivalităţile tragice interconfesionale. Destul de greu de crezut că cineva se mai gândeşte să trimită soldaţii să moară în ceea ce ar putea fi un spaţiu deschis atât pentru acţiuni de tip război convenţional, cât şi pentru lungă şi periculoase angajamente în operaţiuni de gherilă urbană şi rurală angrenând trupe sosite din ţările din jur. Nemaivorbind de perspectiva, oricând posibilă, a escaladării regionale cu implicarea oficială a unor ţări terţe care să răspundă la un apel iranian de ajutor.

Iar europenii, mă rog, cele trei ţări direct implicate, ştiu foarte bine că importanţa politică a unei alegeri corecte va fi fundamentală pentru supravieţuirea într-o formă sau alta a întregului proces european. Şi, de ce nu, a credibilităţii sale.

Dacă americanii au anunţat acum noi sancţiuni împotriva Iranului, de data asta vizând sectorul producţiei de aluminiu şi cupru, întrebarea ar fi ce-ar putea face europenii în cazul în care s-ar decide să susţină Iranul. Întrebarea nu are un răspuns simplu, tocmai fiindcă, pe fond, importanţa răspunsului nu este în primul rând una economică, ci strict politică. Se aşteaptă acum o decizie posibilă a europenilor de a urgenta implementarea sistemului INSTEX creat tocmai pentru a izola tranzacţiile iraniene de reţeaua financiară globală americană, sistem care este încă online şi care ar urma să acopere totalitatea tranzacţiilor Teheranului, cu excepţia celor petroliere. Interesant - şi aici intervine un raţionament politic cu bătaie foarte lungă - INSTEX urmează să funcţioneze ca sistem de plată în Euro, experiment major în sensul cerut de atâta timp de China şi Rusia care vor să facă în aşa fel încât să scadă ponderea dolarului în favoarea tranzacţiilor în moneda lor naţională, eventual cu reintroducerea etalonului aur.

Sigur că vizate sunt cele trei mari ţări europene semnatare ale Acordului de la Viena dar, în realitate, problema este foarte urgentă şi esenţială pentru întreaga Uniune Europeană care ar putea decide ceva pe chestiunea sancţiunilor. Deocamdată, linia comună pare să fie de a nu urma atitudinea americană şi de juca pe cartea liniştirii situaţiei.

Se poate face asta la nesfârşit în cazul în care Donald Trump va activa una dintre opţiunile militare şi va solicita sprijinul ţărilor aliate? S-ar putea ca acesta să fie unul dintre punctele de pe agenda Consiliului European ce va fi organizat la Bruxelles imediat după încheierea episodului alegerilor. Nimeni n-ar vrea ca această problemă să fie pusă în termeni ultimativi, mai ales că, în lumina rezultatelor alegerilor, opţiunile de politică generală să fie diferite de ceea ce este acum opţiunea mainstream.

Un lucru este însă foarte sigur: nimeni nu vrea ca o situaţie conflictuală majoră să dezechilibreze pieţele. De aici atenţia cu care este urmărită fiecare mişcare a ruşilor şi chinezilor, dat fiindcă, ne place sau nu, vrem sau nu, acest binom de cooperare politică, economică şi militară este acum vectorul care poate înclina balanţa şi singurul element de care, la nevoie, ar putea asculta iranienii. Ca dovadă, mesajele de ieri ale Iranului au fost transmise de ministrul de Externe al acestei ţări aflat în vizită la Moscova.

Pentru ai noştri, seria asta de probleme nu există, având cu totul şi cu totul altele de făcut, neimpresionaţi că lumea intră în epoci de tulburare. Noi am trăit mereu în ele, le avem în sânge, aşa că ce să ne mai mire şi de ce ne-ar interesa? Cu toate că, cine ştie, să vedem...