(Plus a unei părţi a societăţii româneşti) care tot i-a acuzat de plagiat de diplome, care de care mai universitare, doctorale sau post-doctorale, ba chiar şi de liceu, dacă asta era o condiţie necesară. Da, şi?

La ei nu se uitau?

Ce, numai la noi, numai aici, printre urmaşii îngemănaţi ai lui Decebal şi Traian, s-au petrecut chestiuni ruşinoase care au produs atâţi semidocţi cu patalamale la mână, trimişi instantaneu să funcţioneze în fruntea instituţiilor statului şi, într-un număr niciodată comunicat oficial, ca reprezentanţi ai structurilor (diverse) pe lângă ambasadele noastre, dotate cu scheme de funcţionare din ce în ce mai mari şi mai discrete.

Când se auzea la Bruxelles de poveştile astea, ani şi ani de zile se opera o suprapunere care explica multe: uite ţara balcanică, post-fanariotă şi post-comunistă, cu mentalităţi nedefinite şi fără o cristalizare corespunzătoare a reacţiilor de comportament cerute de spaţiul democraţiilor occidentale, rafinate, pline de culţi cu diplome reale şi politicieni aleşi din creme de la creme. Şi aşa, dincolo de glumiţele de prost gust, s-a legendat noua realitate perceptivă asupra României, cea în care „fabricile de diplome”, cu deosebire pentru uzul privat al unor bivoli incompetenţi de politicieni sau de ofiţeraşi în urmă şi cu studiile primare dar care trebuiau să se ajungă şi ei rapid, că doar la 45 de ani ies la pensie.

Astea le ştiţi şi cred că realitatea românească va suferi consecinţele încă mult timp de acum înainte Ştiţi şi asta, dar celor mai mulţi le este perfect indiferent deoarece, în definitiv, istoria în spaţiul carpato-danubiano-pontic ne-a introdus în ADN înţelepciunea de a ”da un ban ca să stai în faţă”, de unde şi rezultatul direct: cu cât mai mult investeşti în diplomele copilului, multe să fie şi să fie semnate şi ştampilate. Iar cele ale oamenilor din structuri să fie garantate de credibilitatea eternă a structurilor fără moarte cum fără nume sunt şi vor rămâne conducătorii lor reali.

Bun, care va să zică, asta e la noi. Dar la ei, la vis-a-vis, la sectorul culţi impecabili, cum e?

Xavier Bettel alături de soţul său, Gauthier Destenay

Discuţia de acum este despre cazul Xavier Bettel, actualul Prim Ministru din Luxemburg, una dintre cele mai influente şi cunoscute personalităţi politice din Europa, ales în funcţie în 2013. Născut pe 3 mai 1974, este un avocat prezentat ca având o expertiză teoretică şi practică de excepţie în domeniul afacerilor europene, demn succesor în funcţie al lui Jean-Claude Juncker. Posturile ocupate anterior nu au fost mai puţin prestigioase: primar al oraşului Luxemburg, deputat şi apoi membru al Consiliului orăşenesc Luxemburg. În jocurile politice europene este privit ca un element-cheie, ca parte a BENELUX, grupul de forţă cu cele mai vechi tradiţii şi activitate care aduce alături statele din „linia dură”: Olanda, Belgia şi Luxemburg. Foarte preţuit este şi pentru că, în mod deschis, este singurul care şi-a asumat public identitatea homosexuală, căsătorindu-se oficial cu partenerul de viaţă în aplauzele susţinute ale unei părţi importante a opiniei publice care susţine această tendinţă majoră care rupe definitiv cu vechile oprelişti şi tabuuri religioase.

În rezumat, un personaj exemplar, una dintre vocile cele mai ascultate de comentatorii de presă sau de analişti, mai ales în momentele în care, primul, anunţă viitoare mişcări spectaculoase care urmau să devină politici comunitare comune.

Cu atât mai mult a venit ca un trăsnet confesiunea făcută de el, ieri, admiţând senin că doar două pagini din cele 66 ale tezei sa universitare din 1999 NU conţin un plagiat complet, completând că „poate lucrurile ar fi trebuit făcute altfel”. Într-o declaraţie ulterioară, a mai transmis şi faptul că este gata să accepte orice decizie în consecinţă din partea Universităţii din Nancy, inclusiv posibilitatea ca universitatea să-i anuleze teza şi titlul primit, echivalent în ce-am numi noi studii de master:

Din prisma punctului de vedere de acum, recunosc faptul că ar fi trebuit - da, poate ar fi trebuit să fac altfel lucrurile. Am încredere că Universitatea să evalueze dacă lucrarea îndeplineşte criteriile folosite la timpul respectiv...Cu mai mult de 20 de ani în urmă, mi-a scris dizertaţia ca parte a Advanced Studies Diploma (Diplome d'Etudes approfondies) care a fost analizată şi recunoscută de Universitatea din Nancy-II. Din ce-mi aduc aminte mi-am folosit la maximum cunoştinţele şi convingerile din acel moment”.

Investigaţia ziaristică a adus aceste acuzaţii la lumină, arătând că 20 de pagini din cele 56 erau copiate direct, integral, de pe o secţiune de pe situl Parlamentului European, plus pasaje dintr-o lucrare pregătită tot pentru PE de către deputatul grec Georgios Antastopoulos în 1998, totul fiind citat fără menţiunea sursei. În total, notează colegii de la Reporter.lu, 96% din teza universitară de studii aprofundate a domnului Prim Ministru din Luxemburg are în chip de contribuţie originală „doar câteva paragrafe în partea introductivă” şi „în la fel de scurta secţiune de concluzii”. Restul lucrării constă din pasaje copiate din două cărţi, un ziar şi patru situri web.

Ce este dureros în această poveste este că avem ocazia să vedem care este calitatea reală a unora dintre super-puternicilor din spatele tuturor jocurilor, cei care schimbă destinul unor popoare şi decid care este cea mai bună politică, vorbind - cunoaşteţi modelul - despre nevoia de a folosi competenţii naţiuni pentru a crea una europeană.

Între timp însă, apare acest tip de ştire care trimite totul într-un ridicol sordid, asta pentru că, până la urmă, ce i se poate reproşa? O nevinovată greşeală de tinereţe? Nu e nevoie de dânsul, acum cu mult mai mult ca în trecut, om de-al nostru acoperit de-ai noştri până la capăt căci, oricum chiar aşa de neruşinaţi nu putem fi să folosim sintagma „până-n pânzele albe”.

Şi ce va învăţa tânăra generaţie de politicieni? Că se poate, că adevărata politică se face şi aşa, poate mai ales aşa, cu diplome la plesneală şi o Europă cu viitor asemenea?