Cine sunt femeile care luptă în estul Ucrainei: „Nu pot sta pe margine şi privi cum oamenii noştri mor“

Cine sunt femeile care luptă în estul Ucrainei: „Nu pot sta pe margine şi privi cum oamenii noştri mor“

„Anaconda“ are 19 ani şi i s-a spus că războiul nu este pentru femei. Tatăl ei însă e foarte mândru de ea Fotografii: The Guardian

Alături de bărbaţii care luptă împotriva separatiştilor pro-ruşi, sunt zeci de femei, unele foarte tinere, de 22 sau chiar 19 ani, care s-au înrolat voluntar în batalioane pentru a-şi proteja ţara. Şase ucrainence vorbesc deschis despre datoria lor faţă de ţară, despre motivaţia de a pune mâna pe arme sau de a avea grijă de răniţi în zone mereu periculoase, dar şi despre cum îşi plănuiesc viaţa după război.

Voluntarii care luptă alături de armata Ucrainei au, în primul rând, această reputaţie: sunt neînfricaţi pe câmpul de luptă, dar mai sunt cunoscuţi şi pentru atitudinile lor naţionaliste şi viziunile de extremă dreapta. O astfel de unitate cu membri - care au fost acuzaţi de încălcări ale drepturilor omului de către organizaţia Amnesty International - este batalionul de asalt Aidar, cu sediul în oraşul Shchastya (din provincia ucraineană Lugansk Oblast). Mai puţin cunoscut este faptul că, printre aceşti voluntari, sunt şi foarte multe femei. Lucrează ca medici, asistente personale sau se implică activ în luptă. Publicaţia engleză The Guardian a prezentat portretele a câtorva luptătoare, care, deşi sunt neîncrezătoare că acordul actual de încetare a focului va dura, tot îşi fac planuri pentru viaţa lor de după război.

Pentru „Mama Tanya“ (foto), acesta nu este primul război la care participă. În anii '90, locuia împreună cu soţui ei în Azerbaijan şi lucra ca medic în timpul conflictului din Nagorno-Karabah (n.r. - a avut loc la sfârşitul anilor 1980 şi până în 1994, în enclava Nagorno-Karabah din sud-vestul Azerbaidjanului, între majoritatea etnicilor armeni din acea regiune susţinuţi de Republica Armenia, şi Republica Azerbaidjan). Experienţa şi atitudinea ei naţionalistă au condus-o într-un alt război, cel din estul Ucrainei. Face parte din echipajul de prim ajutor şi trebuie să găsească şi să ajute soldaţii răniţi pe câmpul de muncă în timpul operaţiunilor speciale.

„Lupt  pentru libertatea şi integritatea teritorială a ţării mele. Aceasta este ţara noastră. Noi nu suntem agresori, cum sunt cei din Rusia. Nu! Noi ne protejăm teritoriul“, a spus Tanya într-un interviu pentru The Guardian.

Tanya a fost de mai multe ori rănită, ba chiar a fost luată ca prizonier şi bătută de soldaţii ceceni care se luptă cu separatiştii. Asta nu o împiedică, însă, să nu rămână pe linia frontului. „E înfricoşător în timpul incendiilor în urma tirurilor de artilerie. Sunt prima care fuge să se ascundă la subsol şi îi îndemn pe toţi să facă asta. E o prostie să mori într-un bombardament, însă e altceva atunci când mori pe câmpul de luptă şi îţi poţi vedea inamicul ochi în ochi“, a mai spus Tanya, care e impresionată de tinerii care vin şi se alătură lor.

Ca mulţi voluntari din batalionul Aidar, Mama Tanya nu crede în recentul acord de încetare a focului cu separatiştii pro-ruşi. Cu toate că îşi doreşte pace pe pământ, i-ar fi greu să părăsească viaţa de pe front. Uneori glumeşte şi spune că, atunci când se gândeşte ce ar face după ce războiul se va termina, o idee bună ar fi să meargă să lupte în Irak...

Pe lângă faptul că locuieşte într-o zonă de război, pentru „Vitaminka“ cea mai mare problemă este că iubitul ei nu vorbeşte cu ea. „Nenorocitul ăla a plecat  pe front fără mine!“, spune ea cu francheţe. „A plecat la muncă într-o zi şi mi-a zis să-l aştept în Kiev. Pentru o vreme l-am tot aşteptat. Apoi am a dispărut timp de două luni şi am aflat că s-a oferit voluntar pentru a merge pe front“. Nu a trecut mult timp până când femeia de 24 de ani a plecat şi ea.

Vara trecută, când luptele cu rebelii pro-ruşi au început, iubitul ei i-a spus să se întoarcă acasă, însă, cum spune Vitaminka, femeile ucrainene nu pot aşa uşor speriate, astfel că, în loc să se întoarcă acasă, ea a intrat în batalionul de asalt Aidar ca luptătoare.

Cum aş putea ajuta oamenii să treaca peste efectele psihologice ale razboiului dacă nu am experimentat chiar eu aceste efecte? (Vitaminka, voluntară pe frontul din Ucraina)

„Cel mai dureros este că, atunci când iubiţii mei fraţi mor aici, celilalţi oameni sunt complet nepăsători“, făcând referire la viaţa ei de dinainte din oraşul natal Kiev. „Restul conduc doar maşini de lux, îşi cumpără haine scumpe sau o pereche de adidaşi de 200-300 $. Acesta este motivul pentru care puţini luptători se întorc dintr-o vacanţă fără să intre într-o încăierare cu cineva“, crede tânăra.

Dupa război, Vitaminka speră să se căsătorească, să aibă copii şi să lucreze ca terapeut. „Cum aş putea ajuta oamenii să treaca peste efectele psihologice ale razboiului dacă nu am experimentat chiar eu aceste efecte?“, se întreabă, retoric, ucraineanca.

„Anaconda“  (foto) a primit această poreclă de la un comandant de unitate, dintr-o glumă care se referea la statura şi puterea ei. Anaconda are 19 ani, iar dacă restul fetelor de vârsta ei sunt obişnuite să fie sunate de mame ca să afle dacă au mâncat, pe ea mama ei o sună să se asigure că ea e încă în viaţă. „La început, mama îmi spunea că razboiul nu este pentru fete, dar acum, nu are încotro, trebuie sa-mi accepte decizia. Şi tatăl meu ar fi venit pe front, dar starea lui de sanatate nu îi permite să lupte. Este foarte mândru de mine!“, a declarat ea.

Mai întâi a luptat ca voluntar în oraşul  Debalteve, iar ulterior s-a mutat în batalionul Aidar, pentru a fi alături de prietenii ei. „Am lucrat ca asistentă într-un spital din Kiev. Am înţeles că nu mai pot pe margine şi privi cum oamenii noştri mor. Aceasta este ţara mea şi aceştia sunt oamenii mei. Mă doare să văd cum luptători şi civili mor pe ambele părţi ale conflictului. Îmi doresc ca acest război să se încheie mai repede“ a mai completat ea.

Într-un cimitir mic de la marginea oraşului Starobilsk sunt aproximativ 30 de morminte cu plăcuţe pe care scrie „erou neidentificat al Ucrainei“. În timp ce se plimbă de-a lungul mormintelor, Viktoria  (foto) spune o poveste despre fiecare dintre soldaţii necunoscuţi - deşi niciodată nu s-a întalnit cu niciunul dintre ei.

În vârstă de 22 de ani, Viktoria a fost trimisa la Starobilsk după ce a fost rănită pe front, în lupta cu separatiştii pro-ruşi. În timpul perioadei de recuperare, Viktoria a preluat responsabilitatea pentru ingroparea luptătorilor morţi. Acum, ea incearcă să-i identifice pe soldaţi şi colaborează cu un spital local, care o ajută cu testele ADN. Iar atunci când aceştia sunt identificaţi, tanara ia legatura cu rude ale victimelor. „Am vorbit cu soţia unuia dintre soldaţii ingropaţi în acest cimitir. I-am spus ca alţi soldaţi l-au văzut pe soţul ei grav rănit şi că este foate posibil să nu fi supravieţuit. Apoi, după ce un test ADN a confirmat că unul dintre victimele aduse aici era soţul femeii, am sunat-o. Nu m-a crezut. Mi-a spus că soţul ei este în viaţă“, a povestit Viktoria care părăseşte din când în când morga pentru a merge pe front.

„Dacă nu merg pe câmpul de luptă macar o dată pe săptămână, înnebunesc. Sunt obişnuită să fiu acolo, mereu în prima linie sau cel puţin să le dau alimente celor de acolo şi să-i văd pe băieţi. Comandanţii mei însă nu-mi permit să merg pe front foarte des. Sunt speriaţi că voi rămâne acolo“.

Cele două asistente voluntare, Dasha şi Lesya, locuiesc şi lucrează în singurul spital care încă funcţionează în Shchastya.  Şi chiar dacă pe acoperişul lui flutură un steag al Crucii Roşii, nici acesta nu a fost omis de bombardamente. „În urmă cu câteva zile o grenadă a lovit clădirea, care a spart toate ferestrele. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că etajul unde de obicei doarme asistenta, în noaptea aceea era gol. Altfel, ea ar fi putut muri“, a spus Dasha pentru The Guardian.

Liniştea e cea mai înfricoşătoare. (Dasha, asistentă în spitalul din Shchastya)

Dasha a mai spus că, din cauza bombardamentelor atât de dese înainte ca acordul de încetarea focului să fie anunţat pe 15 februarie, medicii au fost nevoiţi să evacueze spitalul şi să-i elibereze pe pacienţi. Deşi majoritatea personalului a părăsit spitalul, mergând să muncească în alte oraşe, departe de front, Lesya şi Dasha au rămas să stabilizeze starea de sănătate a victimelor înainte ca ele să fie trimise în spitalele din oraşele sigure.

„Liniştea e cea mai înfricoşătoare. Când suntem bombardaţi, ştim la ce să ne aşteptem; ce să facem. Ne ascundem în camera din colţul cel mai îndepărtat al clădirii. Era cel mai sigur loc până când geamurile au fost distruse de bombardamente. De linişte ne este mai frică“, a spus Lesya.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: