Coana Europa a pus această aserţiune pe seama abuzului de mâncare şi licori bahice. Cum oare, dragă domnule comentator, extremismul să fie aşa, ceva inedit, o chestie apărută ca ciupercile după ploaie.

Drăguţa de Revoluţie Franceză, cu toate ale ei, a lansat conceptele politice de „stânga”, „centru” şi „dreapta”. După ele, au apărut şi derivatele, inclusiv extremele, stângă şi, respectiv dreaptă.

Multă vreme s-a acreditat ideea că extrema stângă, concretizată în regimurile totalitare socialiste, este apanajul unor forţe de la periferia orientală a Europei, aflată în vecinătatea civilizaţiilor asiatice, a căror carateristică generală a fost recurgerea la despotism.

Despotismul oriental a fost tentant inclusiv pentru lumea greco-romană. Dezagreat în epoca medievală, din cauza expansiunii arabe şi ulterior otomane, el revine în epoca modernă, sub forma monarhiei absolutiste, sub aspectul creştin al monarhiei de drept divin.

În epoca modernă, apar germenii ideologiilor de extrema dreaptă şi extrema stângă, respectiv  superioritatea raselor, proletariatul superior altor clase sociale, din care s-au dezvoltat fascismul, corporatismul, nazismul şi socialismul, cu ţelul său neîndeplinit comunimsul. Aceştia s-au dezvoltat în spaţiul Europei Occidentale, unde au creat Friedrich Nietzche, Vilfredo Paretto, Friedrich Engels, Karl Marx. Ei au fost ideologii, alţii au încercat să răstălmăcească spusele lor şi, în secolul XX, s-a văzut ce a ieşit. Este departe de mine gândul să afirm că ideologiile au fost bune dar au fost aplicate greşit. Vreau să subliniez că tentaţia interpretării practice a unor teorii cu o puternică încărcătură filosofică teoretică este mare şi ea duce la erori.

Tot nu m-am lămurit şi nu cred că s-a lămurit nici Coana Europa cum stă treaba cu absenţa extremismului de 10 ani. Personal, ţin minte că revizionismul post-versaillez este la mare căutare în Ungaria, care alimentează în continuare ideea autonomiei pe principii etnice şi întoarcerea la Ungaria medievală. Tot din accelerarea motoarelor extremismului, de data aceasta cu tentă etnic-religioasă (superioritatea sârbilor faţă de ceilalţi şi neînţelegerile dintre creştini şi musulmani) s-a spulberat şi cel mai mare stat balcanic, Iugoslavia. Aşa s-a divizat, ce-i drept, paşnic, Cehoslovacia, tot pe mitul fragilităţii unei federaţii multietnice.

Extremismul este un fel de mâncare preparat după mai multe reţete, între care cea albaneză şi cea macedoneană sunt la mare căutare. Albanezii, cetăţeni ai unui stat cu grave probleme economice, au fost în stare să alimenteze o formaţiune teroristă, UCK, aceasta reuşind să rupă de Serbia provincia Kosovo, leagănul civilizaţiei sârbe, prin metoda, majoritatea a devenit minoritate, iar noii veniţi, deveniţi majoritari au dreptul la autodeterminare.

Reţeta macedoneană este un soi de plăcintă gătită la foc mare. O fostă republică iugoslavă, care reprezenta o parte a Macedoniei istorice aflată cea mai mare parte în Grecia şi o parte în Bulgaria voia să intre în NATO şi UE, dar îi lipseşte numele pe care grecii nu catadixesc să-l acorde. Sunt nevoit să-i admir şi să detest faptul că în anii 90, politicienii de la Bucureşti au recunoscut această alcătuire numită Republica Moldova, în fapt o fiertură rusească servită drept borş românesc.

Albanezii au încercat ceva şi prin fosta republică iugoslavă macedoneană, dar nu le-a prea mers.  Sârbii, bulgarii şi chiar grecii au oroare la populaţia macedo-română, o ramură a latinităţii orientale, pe care slavii au rupt-o de cea nord-dunăreană unde s-a dezvoltat statul naţional unitar român, noţiune pe care cei plătiţi de Budapesta sau acoliţii ei umblaţi prin lume vor s-o cam toace mărunt din Constituţie, atât actuală. Cât şi din cea ce s-ar putea să se aprobe.

Sârbii îi recunosc pe românii din Voivodina, dar în ruptul capului nu-i recunosc decât ca vlahi pe românii timoceni, care trăiesc şi în Bulgaria.  Ştiu cât am învăţat la istorie că am ţinut piept turcilor la Dunăre, că n-am fost paşalîc, că le-am plătit tribut, dar defunctul Imperiu Otoman a fost singurul care prin „iradeaua” din 1905 a recunoscut dreptul românilor sud-dunăreni ca grup etnic distinct. După cum, din 1541, după ce Ungaria a devenit paşalâc şi până la Karlowitz în 1699, când Transilvania a fost cedată Habsburgilor, turcii au ţinut Transilvania, Moldova şi Ţara Românească  sub acelaşi statut de suzeranitate otomană. Atât doar că au respectat Tripartitum-ul şi Unio trium nationum de sorginte maghiară. Şi de ce? Pentru că noi nu aveam elită, nici politică, nici intelectuală. Singura mutare autentică a elitei transilvane a fost apariţia Uniaţiei (românii adepţi ai Uniaţiei au putut să meargă la şcoli, au putut să se formeze ca intelectuali, mai ales ca jurişti, prelaţi, dascăli, medici, filologi etc.), care oricât ar fi fost afurisită de Constantinopolul ce se îndopa din mănăstirile închinate, readuse înapoi de secularizarea lui Cuza, a fost creuzetul din care s-au plămădit ”Supplex Libellus Valachorum”, ”Şcoala Ardeleană” ”Pronunciamentul”, ”Memorandumul” şi, implicit Unirea. 

De ce au impus ruşii desfiinţarea Bisericii Unite cu Roma? Dacă în decurs de 200 de ani, adepţii acestei confesiuni s-au transformat într-o elită, fapt ce nu se putuse întâmpla timp de mai multe veacuri, pravoslavnica ortodoxie păstorită de Kremlin era ameninţată.   Încercase ceva Dimitrie Cantemir, un savant, dar care ca om politic era cât pe ce să rămână în  istorie drept cel care ne-ar fi făcut gubernie rusească, Moldova nemaifiind rusească până la Siret, cum voia  Kutuzov, nici până la Prut cum au reuşit la 1812, ci integral, de la Carpaţi, la Marea Neagră. Dacă nu au putut să ia Moldova direct, ruşii au luat-o pe bucăţi. Cam aşa e şi azi, în afară de Catedrala Mântuirii Neamului, un fel de Casa Poporului în varianta ortodoxă, bisericeasacă, BOR stă cuminte, aşa că denigratorii neamului românesc zburdă, Doamne iartă-mă!, ca dracii. Dacă Banatul Sârbesc a rămas al sârbilor pentru că orgoliul lui Take Ionescu a fost mai puternic decât patriotismul lui, norocul nostru a fost că orgoliul lui Ionel Brătianu a fost la fel de puternic ca patriotismul lui, astfel că efemera republică a Banatului şi Transilvania autonomă n-au rămas decât ambiţii prosteşti ale unora, aceste teritorii româneşti unindu-se cu Ţara.

Oare cui credeţi, dragi cititori, că îi convine să audă de români locuind neîntrerupt din arcul carpatic până în Thesalia şi Epir? Nimănui. Şi cei ce nu sunt de acord lovesc în inima romanităţii orientale, adică flutură spectrul autonomiei secuilor, aşa cum geambaşii fac asigurare auto pe numele mătuşii paralitice oarbe sau surde să plătească mai puţin. Adică, pe secui, din nişte colonizaţi, dezrădăcinaţi, fără identitate, fără limbă, îi vopsesc maghiari şi îi trimit să colinde melodia autonomiei, un aperitiv, care să deschidă apetitul pentru autodeterminarea minorităţii maghiare, adică, mai pe şleau, nu mai bine dăm noi Transilvania cu totul? Aşa cum cred că gândesc mai mulţi astăzi, războiul e economic. Aşa cum de la 1 ianuarie 2014, străinii ar avea dreptul la pământ la liber în România, ia ghiciţi ce naţie o să cumpere pământ în Transilvania? Am curajul să spun că ungurii. Dacă nu deja au făcut-o prin intermediari români. Nu întâmplător legea a fost retrimisă la Parlament. Ar fi un caz unic în istorie, când majoritatea parlamentară ar vota o lege în defavoarea interesului naţional. Şi când nici pământul nu va mai fi românesc, cum nici istorie sau limba română nu se prea mai face, cum o să demonstrăm dreptul istoric? Aceasta ar fi ”reţeta de succes” Kosovo ce se încearcă în cazul României. O Românie despre care se spune că se va ridica doar pe elite. Dar elitele creează ideologii, pe care le interpretează oameni politici. Şi nu de puţine ori, s-a ajuns la extremism, un lucru deloc benefic, un gropar, care cere să fie bine plătit.

Extremismul este o realitate şi când vine vorba de români, unguri, ruşi (Jirinovski) şi de francezi, Fiica lui le Pen sau nepoata lui Mussolini completând lista extremiştilor europeni.